Încotro se îndreaptă rugby-ul românesc?
O întrebare pe care îmi îngădui să o adresez, fără nicio o urmă de rea voință, sarcasm sau ironie, si care își are rădăcinile in criza profundă si prelungită, in care se zbate, de multă vreme, rugby-ul nostru.
Având in vedere bilanțul decepționant al anului 2023, an care s-a încheiat sub semnul naufragiului echipei naționale la Cupa Mondială, al eșecurilor selecționatelor de juniori U18 si U20, la Campionatul European, si al evoluției selecționatei ″Lupilor″ in cadrul Rugby Europe Super Cup – încheiată fără rezultatele sperate – părerea mea este că o asemenea întrebare este justificată si legitimă.
După rezultatele înregistrate in 2023, la nivelul seniorilor si juniorilor, este limpede că rugby-ul nostru nu se află acolo unde si-ar dori să fie in ceea ce privește progresul general si capacitatea de a fi, cu adevărat, competitiv, in arena internațională.
Realitatea este că rugby-ul nostru se află departe, foarte departe, de exigențele înaltei performanțe impuse de nivelul de vârf al rugby-ului mondial.
Încotro se îndreaptă rugby-ul românesc?
Recent, Federația a anunțat numirea unui nou colectiv de antrenori ai echipei naționale de seniori, condus de către antrenorul principal, David Gérard.
Cu această ocazie a fost anunțat si obiectivul stabilit de Federație, si anume: calificarea la Cupa Mondială din 2027, din Australia.
Toți suporterii rugby-ului românesc speră ca această numire a noilor antrenori să fie de bun augur, si, că obiectivul calificării – deloc ușor – va fi îndeplinit.
Considerând decepțiile din ultimii ani, si situația generală a rugby-ului nostru – care mi se pare a fi extrem de fragilă – aventura sportivă a echipei naționale in încercarea de a se califica la Cupa Mondială, trebuie urmărită cu atenție, speranțe si răbdare.
Si, in acest context complicat, rămâne de văzut impactul pe care îl va avea noul colectiv de antrenori in ceea ce privește progresul echipei naționale, in special, si al rugby-ului nostru, in general.
Fără îndoială, echipa națională reprezintă o componentă majoră a rugby-ului romanesc, iar calificarea la Cupa Mondială, ediția 2027, constituie un obiectiv extrem de important.
In același timp, însă, acceptând faptul că echipa națională este port-drapelul rugby-ului nostru, reprezentându-l la nivel internațional, trebuie să recunoaștem si faptul că echipa națională nu este singura componentă importantă a rugby-ului românesc. Capacitatea si forța unei echipe naționale depind, in foarte mare măsură, de capacitatea si forța sistemului intern.
Intr-o piramidă a valorilor reale – si nu artificiale – vârful nu poate exista fără o bază solidă.
Nu vreau să minimalizez absolut deloc rolul echipei naționale in dezvoltarea rugby-ului nostru.
Dar, având in vedere declinul accentuat din ultimii ani, confirmat de căderea liberă înregistrată la Cupa Mondială din Franța, părerea mea este că, acordând atenție si resurse echipei naționale, același grad de atenție ar trebui acordat si încercării de a redresa sistemul intern.
Cred că înalta performanță nu începe, direct, la nivelul echipei naționale, ci, începe de jos, de la baza sistemului intern, întreg edificiul ei construindu-se, treptat, de la nivelul copiilor, la cel al juniorilor, împlinindu-se la nivelul seniorilor.
Focalizarea atenției si resurselor doar asupra echipei naționale nu cred că va rezolva problemele de fond ale rugby-ului nostru. Trebuie să recunoaștem că rugby-ul nostru se zbate, de multă vreme, in mediocritate, si este foarte limpede că decăderea rugby-ului nostru nu s-a produs peste noapte.
Dacă privim înapoi, spre exemplu, la perioada ultimilor opt ani, perioada scursă intre Cupa Mondială 2015 si Cupa Mondială 2023, constatăm că această perioadă a fost lipsită de succese, fiind marcată de imensa decepție generată de auto-descalificarea echipei naționale la Cupa Mondială din 2019, si de înfrângeri, unele usturătoare, atât la nivelul seniorilor cât si al juniorilor.
Înțeleg importanta si rolul echipe naționale in reprezentarea rugby-ului nostru la nivel internațional, dar, după părerea mea, in contextul crizei majore in care se află rugby-ul nostru, problema fundamentală a rugby-ului românesc nu o constituie, in momentul de fața, doar echipa națională, ci, mai ales, degradarea
accentuată a sistemului intern si a structurilor interne.
Un sistem care s-a șubrezit de-a lungul anilor, un sistem care se clatină pe picioare de lut, un sistem in care procesul de formare, coerentă si eficientă, a jucătorilor si antrenorilor aproape că a dispărut; un asemenea sistem șubred nu a fost si nu este capabil să producă, deocamdată, valorile necesare pentru
a propulsa si a menține, in mod constant, echipele naționale, de seniori si juniori, la nivelul cerut de rugby-ul internațional.
Cred că fiecare echipă națională, fie de juniori sau de seniori, este o reflecție, la nivel internațional, a sistemului si structurilor interne.
O echipă națională nu se naște, însă, direct in vârful piramidei, formare ei trebuie să pornească de la baza piramidei. Dar, dacă această piramidă a valorilor reale nu există, nici cel mai reputat antrenor din lume nu ar putea ridica, peste noapte, echipa noastră națională din subsolul in care a coborât după Cupa Mondiala 2023.
Si, dincolo de înfrângerile usturătoare – așa cum au fost cele de la ultima ediție a Cupei Mondiale – ceea ce a durut si doare foarte mult este neputința de a opri această tristă degradare.
In acest context, se pot pune următoarele întrebări:
Este posibil să avem o echipa națională puternică, competitivă la nivel internațional, la Cupa Mondială, fără a avea un sistem intern alcătuit din structuri solide, la fiecare nivel al rugby-ului nostru?
Este posibil să avem o echipă națională puternică, dacă nu avem selecționatele de juniori U18 si U20, capabile să dovedească că sunt competitive, la cel mai înalt nivel, in Campionatul European?
Este posibil să construim edificiul unei echipe naționale puternice fără a avea o fundație solidă?
Obiectivul stabilit pentru echipa națională – acela de a se califica la Cupa Mondială 2027 -trebuie, desigur, încurajat si respectat.
In același timp, însă, după rezultatele dezamăgitoare înregistrate la Cupa Mondială, ediția 2023, nu este, oare, necesar să fie stabilite planuri si strategii pentru redresarea rugby-ului nostru?
Încotro se îndreaptă rugby-ul romanesc?
Există, oare, o strategie a redresării rugby-ului românesc pentru perioada acestui nou ciclu 2023-2027?
După părerea mea, având in vedere naufragiul echipei naționale la Cupa Mondială, eșecurile selecționatelor de juniori, suferite in ultimii ani, si declinul general al rugby-ului nostru, este necesară o analiză profundă, care să fie realizată, fără „mânie proletară”, dar cu profesionalism, responsabilitate, echilibru, onestitate, luciditate si exigență.
O analiză care să prezinte, in mod obiectiv, situația reală, la toate nivelele structurilor interne, căutând să identifice cauzele declinului si degradării continue a rugby-ului nostru.
După cum se știe, in 2019, a fost propusă o anumită strategie a rugby-ului românesc pentru perioada 2019-2023, inclusă in documentul „#TotiPentruRomania Planul Strategic 2019-2023”.
Dacă acum, in ianuarie 2024, se pornește intr-un nou ciclu, nu ar fi logic, oare, ca acest nou start să înceapă cu evaluarea si analiza meticuloasă a Planului Strategic 2019-2023?
Câte dintre obiectivele propuse in acel plan strategic s-au realizat? Câte nu sau realizat?
Ce s-a făcut bine si ce nu s-a făcut bine?
Câți dintre factorii critici de succes pentru înalta performanță s-au transformat in realitate?
Care este starea generală a sistemului intern?
Ce învățăminte s-au tras in urma analizei Planului strategic 2019-2023?
După părerea mea, ceea ce este important, in acest moment de cumpănă, este să existe o strategie clară care să caute să identifice si să propună soluții viabile pentru redresarea rugby-ului nostru.
Intr-o asemenea lucrare de anvergură, nu este vorba despre orgolii personale.
Mai presus de orice, este vorba despre interesul rugby-ului românesc si dorința sinceră de a-l readuce la un nivel pe care l-a atins, cândva.
Încotro se îndreaptă rugby-ul romanesc?
Dacă răspunsurile la o asemenea întrebare vor exista, ele ar trebui oferite, in primul rând, nu miniștrilor si politicienilor, ci comunității rugby-ului românesc, suporterilor rugby-ului romanesc, celor care urmăresc si iubesc acest sport, tinerilor care încearcă să se apropie de acest sport, părinților care ar vrea să își trimită copiii pe terenul de rugby, si ″generațiilor care cresc”.
Eugen Cionga
Toronto