De la Rulmentul Bârlad la Farul campioană, din Argentina și Noua Zeelandă până la victoria asupra Franței, Petrică Motrescu a fost unul dintre marii finalizatori ai Stejarilor. Apoi și-a transformat experiența în școală de rugby, în Italia, la Constanța și la Cluj.
Patru eseuri într-o zi de mai
București, 1 mai 1977. România întâlnea Italia în ultima parte a unei campanii europene pe care avea să o încheie campioană.
Stejarii au câștigat cu 69–0. Paisprezece eseuri au transformat partida într-unul dintre cele mai categorice rezultate din istoria confruntărilor directe.
Patru au fost marcate de aceeași aripă: Petrică Motrescu.
Meciul rezumă una dintre calitățile definitorii ale lui Motrescu. Nu era omul care trebuia să atingă balonul în fiecare fază. Era jucătorul care trebuia să se afle în locul potrivit atunci când faza se încheia.
În registrele istorice folosite astăzi de FRR și Asociația Internaționalilor, el figurează cu 33 de eseuri în meciurile-test, record românesc pe care îl împarte cu Cătălin Fercu. FRR consemnează egalitatea dintre cei doi, iar cercetarea publicată de AIRR păstrează același total.
Drumul spre record începuse la Bârlad, aproape din întâmplare.
Prietenul care l-a dus la rugby
Petrică Motrescu s-a născut la 24 mai 1951, la Bârlad.
A practicat mai întâi fotbalul la Rulmentul. Fiind elev la Colegiul „Gheorghe Roșca Codreanu” și având cursuri dimineața, nu mai putea ajunge la programul echipei. Vecinul și prietenul său Mihai Bucos a profitat de situație și l-a luat la un antrenament de rugby.
Primul său antrenor a fost Viorel Călin. După un turneu național de juniori, Motrescu a fost cooptat în echipa de seniori și a participat la primul cantonament al acesteia, la Predeal. Relatarea îi aparține chiar fostului jucător și este păstrată de clubul bârlădean.
Prima legitimare este datată în 1968, la Rulmentul Bârlad. A urmat perioada studenției la Iași, unde a evoluat pentru Politehnica și a absolvit Institutul de Educație Fizică în 1973.
Formarea sa avea două componente care nu se mai puteau despărți: jucătorul de treisferturi și profesorul.
Drumul spre Farul
În 1973, Motrescu a ajuns la Farul Constanța. Aici, sub influența școlii construite de Dumitru „Titi” Ionescu și Mihai Naca, a devenit unul dintre oamenii importanți ai celei mai bune perioade din istoria clubului.
Cert este palmaresul major: Motrescu a devenit de trei ori campion al României cu Farul în anii:1975, 1976 și 1978.
A evoluat în principal ca aripă, dar putea juca și centru.
Argentina: testele și partidele de turneu
În 1973, Motrescu a făcut parte din prima selecționată românească ajunsă în Argentina.
Turneul a cuprins șase partide: o victorie, o remiză și patru înfrângeri. Numai cele două întâlniri cu prima reprezentativă argentiniană au avut statut de meci-test. Celelalte au fost confruntări de turneu cu formații provinciale sau selecționate regionale.
Pumas au câștigat primul test cu 15–9, pe 8 septembrie, și al doilea cu 24–3.
Pentru tânărul venit de la Bârlad, Argentina a însemnat intrarea într-un rugby internațional în care deplasarea, densitatea programului și contactul cu o altă școală de joc solicitau aproape la fel de mult ca adversarul.
Peste doi ani urma o lecție și mai îndepărtată.
Noua Zeelandă, fără un test împotriva All Blacks
În august 1975, România a efectuat primul său turneu în Noua Zeelandă. Echipa a disputat opt partide, obținând patru victorii, o remiză și trei înfrângeri, cu un raport general al punctelor de 89–89.
Reconstituirea FRR îi atribuie lui Motrescu eseuri în trei meciuri:
victoria cu 14–9 împotriva provinciei Waikato, la 9 august;
succesul cu 21–6 în fața lui Marlborough, la 20 august;
înfrângerea cu 4–12 împotriva South Canterbury, la 27 august.
Turneul s-a încheiat la Wellington cu un 10–10 împotriva New Zealand Juniors.
Valoarea sportivă a rezultatului rămâne enormă. Statutul său statistic trebuie însă păstrat corect.
Cursa care a pornit revenirea cu Franța
La 14 noiembrie 1976, România a întâlnit Franța la București.
Oaspeții conduceau cu 12–0 la începutul reprizei secunde. În fața Stejarilor se afla o echipă cu Jean-Pierre Rives, Jean-Pierre Bastiat, Jean-Claude Skrela, Robert Paparemborde și Jean-Michel Aguirre.
Mihai Bucos a înscris mai întâi un dropgol. Apoi Motrescu a găsit spațiu pe exterior, a accelerat și a pasat în interior pentru eseul lui Mircea Paraschiv. Florică Murariu și Dumitru Alexandru au completat revenirea, iar România a câștigat cu 15–12.
Motrescu nu a înscris în acea după-amiază. A creat însă ruptura de care echipa avea nevoie.
Este un detaliu esențial pentru portretul său. Eseurile au rămas măsura statistică a carierei, dar valoarea unei aripi nu începe și nu se termină în terenul de țintă. Uneori contribuția decisivă este alergarea care obligă apărarea să se desfacă și pasa oferită exact înaintea placajului.
Campion european
Victoria împotriva Franței a fost rezultatul central al ediției 1976–1977 a Cupei Europei FIRA, câștigată de România.
Campania s-a încheiat cu succesul de 69–0 împotriva Italiei și cu cele patru eseuri ale lui Motrescu.
În același an, Motrescu a primit titlul de Maestru Emerit al Sportului, conform AIRR și Rugby Bârlad.
Acea formație este adesea descrisă prin forța înaintării. Pe bună dreptate: România avea unul dintre marile pachete ale rugby-ului european.
Motrescu amintește însă că generația respectivă dispunea și de o linie de treisferturi capabilă să transforme balonul câștigat de înaintași în puncte. Viteza nu era un ornament adăugat forței. Era continuarea ei.
Cifrele care trebuie ținute separat
34 de teste, 21 de partide amicale și 33 de eseuri în meciurile-test, potrivit clasificării AIRR.
Un sezon la Cluj și întoarcerea la Farul
După încheierea parcursului la prima reprezentativă, Motrescu a evoluat un sezon la Universitatea Cluj, în 1982–1983. Fișa AIRR notează apoi o revenire la Farul în 1983.
Șederea clujeană a fost scurtă, dar importantă. Motrescu avea să spună că el și soția sa hotărâseră încă din acea perioadă că doreau să se stabilească într-o zi la Cluj. Mărturia sa a fost publicată de Transilvania Reporter.
Mai întâi avea însă să urmeze drumul Italiei.
Viterbo și libertatea de a rămâne
În 1984, după o deplasare a Farului, Motrescu a decis să nu se mai întoarcă în România comunistă.
Într-un interviu inclus de Ovidiu Blag în volumul Supercampionii Clujului, el a legat decizia de refuzul autorităților de a-i permite o vizită la cumnatul său din Canada. După anii în care reprezentase România în numeroase turnee, interdicția personală i s-a părut o formă de abandon.
„De aceea, la primul turneu pe care l-am prins cu Farul Constanța, am rămas în Italia.” — fragmentul interviului, publicat de Revista Bulevard.
La Viterbo și-a găsit de lucru și a fost cooptat ca jucător-antrenor al unei formații din liga a treia. Potrivit propriei relatări, echipa a promovat în sezonul următor.
Fișa AIRR consemnează activitatea sa la Viterbo între 1984 și 1989, trecerea la CUS Perugia în 1989–1990 și o nouă perioadă la Viterbo între 1991 și 1993.
Într-un interviu ulterior, Motrescu a afirmat că a înființat și dezvoltat un club în Italia, fără să-i precizeze numele.
Cert este rolul său de jucător-antrenor și contribuția la promovarea echipei pe care o conducea.
Profesor înainte de a fi antrenor
Motrescu începuse să lucreze cu tinerii încă din perioada constănțeană.
A fost profesor la Școala Generală nr. 7 și antrenor la Școala Sportivă 2. În 1978, la Constanța au fost create clase speciale de rugby pentru profesorii-jucători Mihai Bucos, Peter Ianusevici și Petrică Motrescu.
Din acea pepinieră au ajuns mai târziu către rugby-ul de seniori și către loturile naționale jucători precum Virgil Năstase, Adrian Tinca, Sorin Trancă, Florin Băcioiu.
Antrenoratul nu a fost, așadar, o ocupație găsită după încheierea carierei. Fusese prezent încă din anii în care Motrescu marca pentru Farul și pentru România.
Argintul Universității Cluj
În 1995, după aproximativ 11 ani petrecuți în Italia, familia Motrescu s-a stabilit la Cluj-Napoca.
În sezonul 2000–2001, Petrică Motrescu a preluat Universitatea Cluj în returul campionatului, avându-l secund pe Octavian Chihaia. Echipa a încheiat pe locul al doilea, după Dinamo și înaintea Stelei.
A fost una dintre cele mai importante clasări din istoria secției clujene.
Lotul era tânăr și îi cuprindea, între alții, pe Marius Tincu, Cristian Săuan, frații Samoilă, Cristian Petre, Cristian Podea și Horea Hâmpea. Mai mulți aveau să ajungă internaționali sau să evolueze la cluburi profesioniste din Occident.
În 2002, Motrescu a preluat și conducerea lotului național de tineret. România s-a calificat prin turneul preliminar de la Praga la ediția inaugurală a Cupei Mondiale U21 din Africa de Sud.
A fost o continuare logică a carierei. Jucătorul care învățase la Bârlad, Iași, Constanța și în turneele internaționale devenea omul care trebuia să traducă acea experiență pentru o generație nouă.
Funcția federală
Motrescu a făcut parte și din conducerea Federației Române de Rugby.
Petrică Motrescu a fost membru al Biroului Federal și vicepreședinte FRR în a doua parte a anilor ’90 și inceputul anilor 2000.
Întoarcerea printre elevi
În iulie 2018, Motrescu s-a întors pe stadionul „Mihai Naca” din Constanța pentru o întâlnire cu Mihai Bucos, Peter Ianusevici și foștii elevi ai claselor speciale de rugby.
Oamenii pe care îi cunoscuse copii erau acum adulți, unii deveniți la rândul lor antrenori. Reuniunea nu a celebrat numai titlurile Farului, ci și munca mai puțin vizibilă prin care o generație își pregătise continuatorii. Ziua de Constanța.
În 2022, Rugby Bârlad l-a invitat să transmită un mesaj copiilor care începeau același drum.
„Să muncească pentru visul său!” — Rugby Bârlad.
În același interviu, Motrescu explica de ce rugbyul rămăsese centrul vieții sale: în acest joc există loc pentru fiecare, iar jucătorul învață să se bazeze pe colegul de lângă el.
Aripa care a continuat să alerge
Petrică Motrescu aparține unei generații care a dus România dincolo de statutul unei echipe continentale incomode.
A traversat Atlanticul cu primii Stejari ajunși în Argentina. A întâlnit rugby-ul provincial neozeelandez și a marcat trei eseuri în turneul din 1975. A pornit faza revenirii istorice împotriva Franței. A înscris de patru ori Italiei într-o singură partidă și a devenit campion european.
Cu Farul a câștigat trei titluri naționale. În Italia a fost jucător și antrenor. La Constanța a format copii, iar la Cluj a construit o echipă vicecampioană și a pregătit tineri pentru rugby-ul internațional.
Moștenirea sa nu depinde însă numai de rezolvarea unui registru statistic.
O aripă este judecată după felul în care încheie fazele. Petrică Motrescu a făcut mai mult. După ce și-a terminat alergările, a rămas lângă teren pentru a-i învăța pe alții de unde să le înceapă.
Bibliografie selectivă
Surse oficiale și instituționale
Federația Română de Rugby — România–Italia, istoricul confruntărilor
FRR — primul turneu al României în Noua Zeelandă
FRR — primul turneu românesc în Argentina
FRR — istoria Cupei Europei FIRA
FRR — România–Franța 15–12
AIRR — profilul actual al lui Petrică Motrescu
AIRR — fișa de evidență anterioară
Rugby Bârlad — interviu „Made in Bârlad”
„U” Cluj — istoria secției de rugby
Union Rugby Viterbo — istoria clubului
Uniunea Argentiniană de Rugby — anuarul 1973
Arhive și documentări jurnalistice
Federația Franceză — România–Franța, 14 noiembrie 1976
Rugby.ro — fișa de antrenor a lui Petrică Motrescu, 2002
Rugby.ro — palmaresul istoric al echipei naționale
Rugby Archive — turneul din Argentina, 1973
Rugby Archive — turneul din Noua Zeelandă, 1975
Gisborne Photo News — România în Noua Zeelandă, 1975
Ziua de Constanța — întâlnirea foștilor campioni și elevi
Transilvania Reporter — „100 de ani de poveste: Petrică Motrescu”
Revista Bulevard — fragment din interviul publicat în Supercampionii Clujului
Lucrare identificabilă
Ovidiu Blag, Supercampionii Clujului, Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2014.
Foto credit: Transilvania Reporter; Ovidiu Blag