Editorial de Eugen Cionga – Toronto
Eugen Cionga cu o poveste in care “viața a bătut filmul: “Povestea lui Paddy Mayne” sau “A fi erou… dincolo de sport”. O poveste care mă impresionează si după mai multe “citiri”….
Construcția interioară a fiecăruia dintre noi determină, în mare măsură, valorile pe care le îmbrățișăm, pe care le respectăm și care ne călăuzesc în viață.
Valorile pe care le prețuim în viață, le prețuim și în sport.
Într-o lume în care șervețelele stropite cu lacrimile unui fotbalist – indiferent cât de mare ar fi el – sunt scoase la vânzare, la licitație, pe internet; Într-o lume ale carei principii par fi încâlcite într-o confuzie latentă, o lume în care reperele fundamentale par a se clătina, si în care falsele valori, spoite în culorile artificiale ale imposturii, mediocritații si incompetenței, caută să-și impună voința strâmbă, uneori sub forma unor invizibile cămăși de forță, este nevoie de reîntoarcerea la limpezimea, curățenia si aprecierea valorilor autentice.
Mai există ele? Sper ca ele încă există…
Unde să le căutăm? În prezent? În trecut?
Desigur, depinde de fiecare dintre noi să își caute, în plan spiritual și moral, reperele solide de care simte că are, cu adevărat, nevoie.
Poate că povestea care urmează are prea puțină legătură cu rugby-ul. Sau, poate că undeva, ajungând la rădăcinile sale, cititorii vor găsi o legătură.
Povestea care urmează nu este, însă, povestea unui rugby-st.
Este, înainte de orice, povestea unui bărbat care s-a întâmplat să fi jucat și rugby in viața lui. Și a jucat bine, chiar foarte bine.
Rugby-ul, însă, a constituit doar un episod in viața sa.
Pentru el, rugby-ul a fost asemenea unui port în care s-a oprit pentru o vreme, unde și-a lăsat însemnele sale sportive, pornind, apoi, mai departe, pentru a-și împlini destinul ce îi fusese hărăzit.
Un destin ce l-a dus spre împlinirea unor fapte care s-au ridicat mai presus decât orice întrecere sportivă.
Așadar, a jucat rugby…dar altele au fost faptele care l-au propulsat deasupra multora dintre cei care il urmăriseră evoluând pe terenul străjuit de „Has”-uri.
S-ar putea ca numele său – Robert Blair „Paddy” Mayne – să nu spună prea multe cititorilor.
Sper ca la sfârșitul acestui articol, cititorii să aibă curiozitatea de a afla mai multe despre el.
Și, poate că numele său va pătrunde și va rămâne aninat, undeva, în memoria afectivă a unora dintre cei care vor fi citit aceste rânduri.
Paddy Mayne s-a nascut la 11 ianuarie 1915, in Irlanda de Nord, la Newtownards, în ținutul County Down.
A studiat Dreptul la Queen’s University, în Belfast, universitate la care a jucat și rugby, dar a practicat și boxul. De altfel, în timpul studenției, el a câștigat titlul de campion universitar la categoria grea.
În rugby s-a afirmat repede, iar in anul 1937 a debutat in selecționata Irlandei într-un meci cu Țara Galilor, meci pe care irlandezii l-au câștigat cu 5-3.
După doar 6 meciuri internaționale cu echipa Irlandei, Mayne, titular in linia a doua, a fost selecționat în lotul „Leilor” Britanici care, în 1938, au întreprins un lung turneu – din iunie până in septembrie – în Africa de Sud. O performanță care, din punct de vedere rugby-stic, trezește respect și care trebuie prețuită ca atare.
De-a lungul a trei luni si jumătate, British Lions au susținut 24 de meciuri dintre care trei meciuri test cu selecționata Springboks.
Faptul că Paddy Mayne a jucat în 20 din cele 24 de meciuri disputate, incluzând cele trei meciuri-test, este o dovadă a valorii sale indiscutabile, el dovedindu-se a fi unul dintre jucătorii de bază ai echipei.
„British Lions” au pierdut seria testelor, 2-1, dar în cel de-al treilea test, câștigat cu 21-16, Paddy Mayne a „jucat meciul vieții sale”, după descriu Clem Thomas și Greg Thomas, evoluția irlandezului, in cartea lor dedicată istoriei selecționatei British&Irish Lions.
Turneele „Leilor” au fost însoțite, mai mereu, de o țesătură de întâmplări si povești care au amplificat aura de legendă a acestei selecționate a Insulelor Britanice.
Legendele au farmecul lor, desigur, dar, că întotdeauna în asemenea cazuri, granița dintre mit si realitate a fost si este greu de stabilit.
Turneul din 1938 a fost un turneu de-a lungul căruia isprăvile lui Paddy Mayne au făcut ca el să devină și să rămână una dintre cele mai pitorești figuri din istoria „Leilor” britanici.
Isprăvile sale par a fi desprinse, cu adevărat, din legendele rugby-ului.
Începând cu excesele bahice, cu încăierările cu docherii din porturile sud-africane, continuând cu eliberarea (temporară) unui deținut inlănțuit care lucra la ridicarea tribunelor stadionului Ellis Park, din Johannesburg, și terminând cu vânarea unei antilope pe care a adus-o, pe umeri, în plină noapte, la hotelul echipei!
Era un caracter aparte, cu o personalitate puternică, căruia nu îi plăcea să se supună regulilor impuse de o autoritate anume.
Un caracter puternic care și-a purtat prin viață, păcatele și frustrările, neîmplinirile și împlinirile, în felul său, altfel decât cei din jurul său.
Cariera sa rugby-stică a fost întreruptă de începerea celui de-al doilea război mondial, dar scopul articolului de față nu este acela de a prezenta isprăvile sale rugby-stice, ci, de a prezenta un episod din viata sa de soldat, povestit în cartea „Rogue Heroes” scrisă de Ben MacIntyre.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Paddy Mayne a fost recrutat de David Stirling, cel care a întemeiat SAS (Special Air Service), trupele speciale britanice.
Ca membru al trupelor speciale, Paddy Mayne și-a riscat viața în numeroase acțiuni periculoase din nordul Africii, acțiuni de sabotare a bazelor germane si italiene instalate in nordul Africii.
Acești oameni plecau de la bazele aliaților, în misiuni din care nu știau dacă se vor mai întoarce.
Unii s-au întors, alții, niciodată…
Și în acest context dramatic, aș vrea să amintesc doar un episod care s-a petrecut în Aprilie, 1945, atunci cand trupele SAS (Special Air Service) se aflau pe teritoriul Germaniei.
Misiunea grupului condus de Mayne era aceea de a deschide drumul Diviziei a 4-a Mecanizate Canadiene către Oldenburg și Wilhelmshaven, baza submarinelor U-boot.
La prima vedere, misiunea nu era considerată periculoasă, informațiile seviciilor secrete neindicând o prezență semnificativă a trupelor germane in zona respectivă.
Informațiile nu erau, însă, întrutotul corecte, rămășițe ale Diviziei 1 de Parașutiști – trupe de elită ale armatei germane – așteptau, lângă satul Borger, în clădirile unei ferme părăsite și în pădurea din apropiere, înaintarea aliaților.
În urma ambuscadei, doi dintre camarazii lui Mayne au fost împușcați, iar opt dintre soldați, dintre care doi erau grav răniți, au rămas izolați într-o râpă, fiindu-le imposibil să se retragă către pozițiile aliate.
În asemenea momente de cumpănă, ies la iveală adevărații lideri; cei născuți și nu făcuți, cei care, prin deciziile lor, pot face diferența între curaj si lașitate, între viață și moarte.
Și atunci, locotenent-colonelul Mayne a cerut un jeep și un voluntar care să îl însoțească în acțiunea de salvare a răniților.
Voluntar s-a oferit un tânăr locotenent, John Scott, și împreună, s-au urcat într-un jeep care avea montate două mitraliere Vickers.
Paddy Mayne s-a așezat la volan și a pornit către râpa în care zăceau, izolați și răniți, camarazii săi, ordonându-i locotenentului Scott să tragă foc continuu către liziera pădurii ocupată de parașutiști nemți.
Trecând pe lângă răniți, le-a strigat ca îi va ridica la întoarcere.
A străbătut toată distanța de-a lungul lizierei, în spatele căreia bănuia că se ascunde inamicul, iar apoi a întors jeep-ul, John Scott continuând schimbul de foc cu parașutiștii aflați la adăpostul pădurii.
Puterea de foc a inamicului a scăzut treptat și, în cele din urmă, armele au amuțit.
Paddy Mayne a oprit, a coborât din jeep, i-a ridicat pe răniți mutând-i in mașină și apoi au demarat către liniile trupelor aliate.
Operațiunea de salvare a camarazilor răniți a durat mai putin de patru minute.
Patru minute infernale…
Patru minute. Doar atât.
John Scott, tânărul locotenent care l-a însoțit pe Mayne în această operațiune, a mărturisit că „Niciodată nu am avut privilegiul de a fi martorul unui asemenea curaj precum cel arătat de Colonelul Mayne de-a lungul întregii acțiuni”.
Rapoartele oficiale au descris această acțiune drept „sinucigașă”.
Unul dintre ofițerii săi a declarat: „Nu poate exista decât o singură explicație a faptului că locotenent-colonelul Mayne nu a fost ucis. Curajul inimaginabil si îndrăzneala de care a dat dovada conducând jeep-ul de-a lungul liniei de foc, i-a uimit, pentru moment, pe inamici”.
Dar locotenent-colonelul Paddy Mayne a fost de altă parere:
„Oamenii cred că sunt un irlandez nebun, dar nu este adevărat. Am calculat riscurile, le-am cântărit și după aceea am pornit in acțiune”.
Când am început să citesc cartea lui Bill MacIntyre, am pornit cu ideea de a descoperi amănunte despre un rugbyst irlandez, care a facut parte din selecționata British Lions.
Pe măsură ce citeam, am inceput, însă, să descopăr altceva: alte dimensiuni ale caracterului uman, alte repere, un alt univers, aflat departe, foarte departe de meciurile, tribunele si terenurile de rugby.
Și tocmai aceste descoperiri m-au determinat să scriu articolul de față.
Am citit si recitit faptele locotenent-colonelului Paddy Mayne.
Să luam aminte:
Nu a fost șarja unui jucator de linia a doua, spărgând „zidul” defensivei adverse, galopând, apoi, impetuos, în uralele spectatorilor către linia butului.
Paddy Mayne nu se afla pe Ellis Park, pe Twickenham sau pe Lansdowne Road.
Nu, nu era într-un meci al Irlandei sau al „Leilor Britanici”.
Nu, nu era vorba de un meci de rugby; ci, de cu totul și cu totul altceva.
Nu, nu era înconjurat de atmosfera entuziastă a unui stadion de rugby, nu era vorba de o înclestare sportivă, la sfârșitul căreia urma „repriza a treia” unde se cântă și se ciocneau pahare de bere, fiecare plecând, apoi, la casa sau hotelul lui.
Era vorba de o realitate tragică, dramatică, trăită secundă de secundă, la granița dintre a fi si a nu mai fi.
Era vorba despre viață și moarte.
Era vorba de frică și spirit de sacrificiu.
Era vorba de lașitate și curaj.
Era realitatea cruntă, crudă, dureroasă și primejdioasă a războiului.
Paddy Mayne se afla doar între camarazi de arme si dușmani.
Fapta sa a fost o faptă de vitejie și de curaj care a depășit, cu mult, dimensiunile normalului (dacă noțiunea de normalitate există în război).
S-a întâmplat ca Paddy Mayne să fi jucat rugby, dar eroismul nu este un apanaj al rugby-ului.
Nu toți rugby-știi au fost eroi și nu toți eroii au jucat rugby.
Robert Blair Mayne visa sa ajungă scriitor.
Visând sau nu s-a transformat in realitate.
Dar i-a fost dat sa împlinească, într-un plan diferit, și nu în vise, ci in realitatea crudă a războiului, ceva ce a căpătat o cu totul si cu totul altă dimensiune…
Poate că tocmai aceste trăsături de caracter l-au făcut pe tânărul Paddy Maine să fi jucat și rugby.
În orașul său natal, Newtownards, în Conawy Square, se afla statuia în bronz ridicată în onoarea si întru amintirea locotenent-colonelului Blair Paddy Mayne.
Îmi place să mă gândesc că în straturile structurii de bronz ale statuii din Conway Square, rugby-stul Paddy Mayne este alături de locotenent-colonelul Robert Blair Mayne.
Am scris aceste rânduri pentru a aduce în atenția cititorilor un episod excepțional din viața unui om deosebit.
Există asemenea momente in viață, momente-limită, pline dramatism și de maximă tensiune, în care iese la iveală caracterul adevărat al individului si fibra morală din care este zămislit.
Momente în care liderii – născuți si nu făcuți – se ridică, în mod natural, la înălțimea datoriei cerute de o situație limită. Și, uneori, chiar mai sus…
Momente în care un lider se arată capabil de a scoate la lumină, prin comportamentul său moral și prin acțiunile sale, forța caracterului uman, iluminând chiar și cel mai mâlos, întunecat și sumbru peisaj, așa cum este cel al războiului.
Eu cred că faptele lui Paddy Mayne și-au păstrat intactă puterea de a ilumina și acum, după atâția și atâția ani.
Și, mai ales, acum…
Într-o lume în care șervețelele stropite cu lacrimile unui fotbalist – indiferent cât de mare ar fi el – sunt scoase la vanzare, la licitație pe internet, într-o lume ale cărei principii par fi încâlcite într-o confuzie latentă, o lume în care reperele fundamentale par a se clătina, și în care falsele valori, spoite în culorile artificiale ale imposturii, mediocrității și incompetenței, caută să-și impună voința strâmbă, uneori sub forma unor invizibile cămăși de forță, este nevoie de reîntoarcerea la limpezimea, curățenia si aprecierea valorilor autentice.
Și mai este un motiv: citind povestea lui Paddy Mayne mă gândeam cât de ușor rostim astăzi cuvântul „erou”.
De multe ori, acest cuvânt, rostit des și cu o nepotrivită ușurință și superficialitate, în împrejurări care nu justifică, întotdeauna, rostirea lui, s-a tocit, pierzându-și sensul inițial si bogăția morală pe care o exprimă.
Poate că povestea lui Paddy Mayne, bărbatul care s-a intamplat să fi jucat si rugby, ne va face să ne gandim, îndelung si profund, la semnificația a ceea ce înseamnă să fii, într-adevăr, un erou.
Eugen Cionga
Toronto
Bibliografie:
Rogue Heroes – Bill MacIntyre
125 Years of The British&Irish Lions – Clem Thomas and Greg Thomas