Mărirea și decăderea rugby-ului românesc, prin ochii unui iubitor de rugby!
Cu toții știm poveștile primei medalii de bronz, a rugby-ului românesc la Olimpiada de la Paris din 1924. Am citit cu toții și suntem conștienți cât de mult au iubit jucătorii acelor vremuri rugby-ul și ce sacrificii au trebuit să facă, pentru a ajunge la Paris! Au avut de îndurat un drum de 4 zile cu trenul la clasa a 3 a, înghesuiți pe niște băncuțe iar drumul din Italia până în Franța, l-au petrecut stând în picioare. Nu spun că au fost nevoiți să-și plătească singuri mare parte din cheltuielile aferente participării.
Trebuie să amintim că Federația Română de Rugby a fost înființată în 1931, iar primul club de rugby din România a fost Tenis Club România înființat de frații Iconomu, Grigore Caracostea și Henri Manu.
Trecem de la acea perioadă romantică și plină de povești legendare nemuritoare și ajungem în perioada comunistă.
Doresc să păstrez discuția acelor vremuri, strict pe partea sportivă (nefiind un nostalgic după acele timpuri) și să spunem că totuși în perioada comunistă, rugby-ul românesc la fel ca întreg sportul, a cunoscut o perioadă de de dezvoltare greu de atins în aceste timpuri pe care le trăim.
Ce făceam bine atunci și de ce reușeam rezultate notabile atât prin echipele de club, precum și cu naționala frunzei de stejar?
În primul rând, România avea sportul de masă, ca principal punct de selecție pentru sportul de performanță. Aveam cluburi școlare, licee sportive unde sportivii beneficiau de școală, masă și casă într-un regim centralizat. Aveam infrastructură sportivă, anii 70 reprezentând o perioadă de dezvoltare a infrastructurii sportive. La nivelul școlilor aveam competiții locale și naționale, totul culminând cu celebrele “Daciade”, competiție dedicată amatorilor, dar care reprezenta o sursă de selecție foarte importantă pentru federațiile de specialitate.
Țineți cont că vârful de participanți la această competiție a fost de 6 milioane de sportivi/sportive (cu toate că adeseori scopul acestor competiții a fost deturnat și înspre alte țeluri). Iar nu în ultimul rând, pe lângă antrenorii care aveau o clasificare superioară, fiind absolvenți ai facultății de educație fizică și sport și a școlilor de antrenori, îi avem pe cei care băteau țara în lung și-n lat, mai ales prin satele izolate din munți sau din deltă.
Acești cautători de talente, aveau ca misiune să caute copii ale căror calități erau peste media celorlalți copii! Din păcate, acești specialiști au dispărut sau îi găsești foarte greu, deoarece este o muncă grea și prost plătită. La toate aceste aspecte adăugați, că toate echipele beneficiau în perioada vacanțelor, de stagii de pregătire centralizată la munte sau la mare, pregătind competițiile.
Ce mai putem să evidențiem este faptul că atât înaintea competițiilor naționale sau finale, aveam o competiție pe faza locală și județeană, asigurând sportivilor meciuri în picioare. Iar la nivel de sector juvenil aveam cluburi ce aparțineau de celebrele “Palat al copiilor”, “Cluburi școlare sau licee sportive”, echipe de juniori ce aparțineau cluburilor de seniori și uneori aveam clase ale unor licee vocaționale, unde aveam clase dedicate sportului.
Trecând de la această masă uriașă de selecție, gândiți-vă câte opțiuni aveau cluburile de seniori! Însă cum a reușit România acelor vremuri, să poată să susțină cluburile de rugby/sportive? Au găsit o modalitate de a trece în subordinea sau în grija marilor companii de stat, sportul românesc. Așadar cluburile de rugby angajau sportivii la diferite companii de stat, unde erau scoși din producție (majoritatea). Aici a fost și o mică șmecherie, noi declarând că suntem semi amatori, însă eram de cele mai multe ori chiar la nivelul profesioniștilor( păstrând nivelul acelor vremuri). În plus sportivii care erau de performanță, beneficiau de facultate, apartamente și muncă, plus unele prime de meci. Putem spune că pentru acele vremuri, nu era deloc rău să faci rugby de performanță!
De aceea la nivel de cluburi, am câștigat prin Grivița, pe 14 Iunie 1964 Cupa Campionilor Europei. Să nu uităm și de performanța Farului din Constanța, care participând la Masterul din Franța din 1986, considerat la acea vreme Campionatul Mondial al Cluburilor, ieșind vicecampioni ai turneului după o semifinală unde cei de la Agen au avut un joc considerați de mulți, ca fiind nesportiv. La nivel de națională, România făcea istorie, învingând marile națiuni la acea vreme, precum Franța.
Făcând trecere la perioada post decembristă, pot spune că rugby-ul românesc a supraviețuit în primă fază din inerție, pierzând odată cu trecerea anilor, baza de selecție, cluburile sportive școlare, echipe de seniori care reprezentau o masă de selecție uriașă dar și foarte multe resurse financiare, precum și infrastructura! Foarte multe terenuri de rugby, dispărând în ultimii ani de zile.
Să nu uităm că și statul are partea sa de vină, la toate aceste neajunsuri. Subfinanțarea, reprezintă o mare problemă a sportului românesc și nu numai.
Însă cel mai îngrijorător lucru după părerea mea, este incapacitatea conducătorilor federației, de a se adapta. Aceștia nu au înțeles nici până în ziua de astăzi, că salvarea vine și din mediul privat. Dar pentru asta îți trebuie un plan bine structurat, pe termen mediu și lung. Trebuie să ai consecvență și o dorință reală de a produce o schimbare!
Trebuie să ai TRANSPARENȚĂ!