RUGBY MANIA EXCLUSIV
- Cum a început povestea dumneavoastră cu rugby-ul la Suceava și cine v-a făcut să credeți că puteți ajunge departe?
Petru Balan: La vârsta de 13 ani și jumătate, am început să practic lupte greco-romane. În tot acest timp, mă simțeam puțin singur: mergeam singur la antrenamente, mă întorceam singur…
Majoritatea băieților mergeau la rugby. La un moment dat, prietenul meu din copilărie mi-a propus să merg cu el. Am acceptat și chiar am fost încântat. Fiind un sport de echipă, nu m-am mai simțit singur: mergeam cu băieții la antrenamente, ne întorceam împreună și petreceam mult timp unii cu ceilalți. Atunci am renunțat la lupte.
Primul meu antrenor, cel care mi-a pus mingea de rugby în mână, a fost Petru Panait. El mi-a spus mereu că voi fi un jucător foarte bun și că voi ajunge departe.
- Ce a schimbat perioada de la Dinamo în felul în care vă pregăteați și vă înțelegeați rolul în echipă?
Petru Balan: La Dinamo era deja mai mult profesionalism. Făceam cinci antrenamente pe săptămână: două de forță, unul de alergare și două pe terenul de rugby. Antrenor era domnul Mircea Paraschiv. Antrenamentele erau mult mai riguroase și exista mai multă seriozitate.
La Dinamo am ajuns ca taloner, dar, cum erau deja doi jucători pe acest post, Demici și Rădoi, am fost trecut în linia a treia, unde am jucat timp de un an.
- La plecarea spre Grenoble, ce a fost cel mai greu de învățat pentru a vă câștiga locul în rugby-ul francez?
Petru Balan: Nu a fost ușor. Intrasem într-o altă lume, cu o altă mentalitate și la un alt nivel. În primul rând, a fost limba franceză: nu vorbeam deloc și înțelegeam foarte puțin. Am avut șansa să-i am în echipă pe Ovidiu Tonița și Dan Dumitru, care îmi traduceau uneori. Dar, cum în rugby vorbim cu toții aceeași „limbă”, m-am descurcat. 😁
Apoi, antrenorii de la Grenoble mi-au cerut să joc pe postul de pilier. Unul dintre ei, Jacques Delmas, a ajuns la Biarritz la un an după mine. Cu el am câștigat două campionate. Un antrenor foarte bun, de altfel, în ceea ce privește grămada, care m-a format ca pilier.
- În prima linie, publicul vede mai ales forța. Ce calitate mai puțin vizibilă v-a ajutat să vă impuneți în fața marilor pilieri?
Petru Balan: Dorința mea de a fi cel mai bun dintre cei buni. Am vrut să-mi demonstrez mie că POT.
- Cu Biarritz ați câștigat două titluri în Franța și ați disputat finala europeană din 2006. Ce făcea acea echipă atât de puternică din interiorul vestiarului?
Petru Balan: Aici sunt multe de spus, dar mă voi rezuma la un singur aspect: mă simțeam ca într-o familie. Eram foarte apropiați. Petreceam mult timp împreună, luam masa împreună, sărbătoream împreună și sufeream împreună.
Drept dovadă, când cei mai mulți dintre noi au plecat, rezultatele au scăzut.
- Dintre meciurile pentru România, inclusiv cele de la Cupele Mondiale, care spune cel mai bine povestea dumneavoastră în tricoul Stejarilor și de ce?
Petru Balan: Meciul cu Irlanda, de la Gosford, la Cupa Mondială din Australia, din 2003. Am pierdut cu 45–17. Eram dezamăgit și, în plus, accidentat. Am făcut tot posibilul să muncesc mai mult și să dau tot ce aveam mai bun pentru a putea juca în meciul cu Namibia, pe care l-am câștigat în Tasmania cu 37–7.
- Care a fost momentul în care continuarea carierei a părut cel mai greu de imaginat și ce v-a ajutat să mergeți mai departe?
Petru Balan: În 2002, medicii mi-au spus că mi s-a încheiat cariera în rugby din cauza unei probleme la coloana cervicală. Problema s-a dovedit a fi minoră la acel moment.
Îmi pierdusem orice speranță de a mai putea continua acest sport. Psihic, eram dărâmat. O lună mai târziu, am consultat un specialist care m-a liniștit, spunându-mi că este în regulă și că pot continua să joc la nivel profesionist. Imediat după aceea, am semnat un contract pe doi ani cu Biarritz.
Ce m-a ajutat să merg mai departe? Frumusețea acestui sport, dorința de a continua, Dumnezeu și familia.
- La Timișoara ați contribuit la titlul din 2012. Ce ați adus din experiența franceză și ce ați descoperit în echipa care a reușit acea performanță?
Petru Balan: În afară de experiența acumulată în toți acei ani petrecuți în Franța, poate am adus stabilitate în grămadă și în moluri. Și poate am contribuit puțin la motivarea jucătorilor.
În echipa Timișoarei am regăsit unitatea și prieteniile pe care le trăisem la Biarritz. Am întâlnit oameni care respirau rugby: Chester Williams, Dan Dinu, Horațiu Pungea… Și lista nu se oprește aici.
- După marile finale, ați continuat să jucați și în eșaloanele inferioare din Franța. Ce vă oferea rugby-ul acolo și vă ținea aproape de teren?
Petru Balan: Rugby-ul mi-a oferit întotdeauna socializare, un anturaj și foarte mulți prieteni. Sunt prietenii care durează de 25 de ani. Pentru mine, asta a fost cel mai important.
Apoi, ca antrenor, am încercat să le împărtășesc copiilor din experiența mea. Și, nu în ultimul rând, repriza a treia mă cheamă la meciuri chiar și astăzi! 😁
- Cum ați trăit despărțirea de cariera de jucător și ce vă doriți să transmiteți mai departe celor care încep astăzi rugby-ul?
Petru Balan: Este destul de dificil să accepți că s-a terminat. Când ești tânăr, trăiești cu impresia că vei fi sportiv o veșnicie. Apoi, te trezești într-o bună zi că, fizic, lucrurile devin din ce în ce mai complicate, chiar dacă mental te simți încă bine.
Le transmit tuturor celor care vor să înceapă acest sport că, dacă îți dorești cu adevărat, poți! Cu multă ambiție, muncă și seriozitate, în rugby poți ajunge cât de sus îți dorești!
Foto credit: Federația Română de Rugby; Arhiva personală Petru Balan