Florică Murariu – căpitanul care a purtat România spre victorie și a rămas de veghe în memoria rugby-ului
Flanker de clasă internațională, lider al Stelei și căpitan al României în triumful de la Cardiff din 1988, Florică Murariu a întruchipat forța unei generații care a obligat marile națiuni să respecte rugby-ul românesc.
Viața i-a fost curmată în haosul Revoluției din decembrie 1989, la numai 34 de ani.
Din Mitoc spre marea performanță
Florică Murariu s-a născut la 28 martie 1955, în comuna Mitoc din județul Botoșani.
Era construit pentru linia a treia: puternic, mobil, disciplinat și capabil să acopere terenul cu o energie care nu se limita la fazele fixe.
Numărul 6 nu reprezenta doar poziția sa în echipă, ci locul din care influența întregul joc.
În rugby-ul acelor ani, flankerul trebuia să fie simultan apărător, recuperator, sprijin pentru purtătorul de balon și primul om ajuns în punctul de întâlnire. Murariu a îndeplinit toate aceste roluri la nivelul unei generații europene de elită.
La centenarul rugbyului românesc, în XV-le ideal stabilit sub auspiciile Federației Române de Rugby, Florică Murariu a fost desemnat cel mai bun flanker stânga din istoria jocului nostru. Nu este doar o distincție comemorativă, ci o măsură a locului pe care îl ocupă între marii înaintași români.
Steaua, echipa unei vieți
La Steaua, Florică Murariu a devenit titular, lider și, în cele din urmă, căpitan. Clubul militar și Federația Română de Rugby îi atribuie zece titluri de campion național, obținute în perioada sa de activitate. Arhivele statistice indică edițiile încheiate în 1977, 1979, 1980, 1981, 1983, 1984, 1985, 1987, 1988 și 1989. CSA Steaua, Federația Română de Rugby
Cele zece campionate nu trebuie privite ca o simplă înșiruire de trofee. Ele acoperă mai bine de un deceniu în care Steaua a fost una dintre principalele pepiniere ale echipei naționale. În jurul unor jucători precum Marin Ionescu, Mircea Muntean, Gheorghe Dumitru, Alexandru Dumitru și Florică Murariu s-a format un nucleu capabil să transfere automatismele de la club la nivel internațional.
Rugbyul românesc beneficia atunci de un campionat intern puternic, de o bază de selecție considerabilă și de confruntarea permanentă dintre Steaua, Dinamo, Grivița, Farul, Universitatea Timișoara și celelalte centre tradiționale. Rivalitatea era dură, dar nu distrugea solidaritatea naționalei. Un episod relatat de jurnalistul și fostul internațional galez Eddie Butler surprinde această cultură: înaintea unor meciuri internaționale, familia stelistului Murariu era găzduită de Mircea Paraschiv, conducătorul de joc al rivalei Dinamo. Adversari în campionat, cei doi deveneau parte a aceleiași familii când îmbrăcau tricoul României. Eddie Butler, The Observer
Murariu a primit titlul de Maestru Emerit al Sportului în 1977. Ulterior, a devenit căpitanul Stelei, autoritatea sa fiind construită nu doar pe vechime, ci pe constanța evoluțiilor și pe capacitatea de a conduce prin exemplul personal.
Omul unei generații europene
Cariera sa internațională s-a întins din 1976 până în 1989, traversând cea mai competitivă epocă a rugbyului românesc. În această perioadă, România nu a fost doar o echipă dominantă în competițiile FIRA, ci o adversară capabilă să învingă selecționate din elita Turneului celor Cinci Națiuni.
The Rugby Journal
Murariu a participat la douăsprezece ediții ale competițiilor europene FIRA și a făcut parte din echipele României care au câștigat trofeul în edițiile 1976/1977, 1980/1981 și 1982/1983. Aceste titluri reprezentau adevărate campionate europene pentru națiunile din afara Turneului celor Cinci Națiuni, însă Franța participa frecvent, ceea ce ridica nivelul și prestigiul competiției.
Franța, adversarul care a măsurat valoarea României
La 23 noiembrie 1980, pe stadionul Giulești, România a învins Franța cu 15–0. A fost una dintre cele mai clare demonstrații de forță oferite vreodată de „Stejari” în fața unei mari națiuni.
Florică Murariu a purtat numărul 6 într-o linie a treia completată de Enciu Stoica și Pompiliu Borș. În fața lor se afla o echipă franceză cu Serge Blanco, Roland Bertranne, Jean-Pierre Elissalde, Robert Paparemborde și Philippe Dintrans. Franța avea să câștige, câteva luni mai târziu, Turneul celor Cinci Națiuni din 1981 cu Marele Șlem. România nu învinsese, așadar, o formație experimentală lipsită de valoare, ci un adversar care se pregătea să domine rugbyul continental.
Murariu s-a aflat și în echipele care au învins Franța cu 15–12 în 1976 și cu 13–9 în 1982.
În anii respectivi, confruntările cu francezii reprezentau examenul suprem pentru înaintarea română. Forța în grămadă, disciplina defensivă și lupta la sol erau domeniile în care România putea egala sau depăși o mare putere occidentală.
Pentru un flanker, asemenea victorii nu se construiau prin gesturi spectaculoase izolate.
Se câștigau prin zeci de placaje, prin baloane recuperate, prin sprijin repetat și prin acceptarea muncii care rareori apărea în statisticile vremii, și prin cele 70 de selecții internaționale, o adevărată performanță pentru acele vremuri.
Aici se afla adevărata valoare a lui Florică Murariu.1983 și 1984: România bate două națiuni britanice
La 12 noiembrie 1983, România a învins Țara Galilor cu 24–6, la București. Spre deosebire de partida din 1979, când galezii evoluaseră sub titulatura „Wales XV” și nu acordaseră selecții oficiale propriilor jucători, meciul din 1983 a fost unul test.
Un an mai târziu, la 12 mai 1984, România a învins Scoția cu 28–22. Adversara venea după câștigarea Turneului celor Cinci Națiuni cu Marele Șlem. Succesele nu mai puteau fi prezentate drept accidente. România dovedise că putea învinge, în meciuri test, campioanele rugby-ului britanic.
Murariu a fost parte a ambelor victorii.
El reprezenta continuitatea dintre generația maturizată în anii ’70 și formația care, la mijlocul anilor ’80, se apropia cel mai mult de statutul unei puteri europene recunoscute.
FRR consemnează și selecționarea sa într-o formație internațională alcătuită cu prilejul centenarului rugby-ului galez. Afirmația apare repetat în sursele oficiale românești, însă foaia completă a respectivei selecționate nu a putut fi identificată într-o arhivă galeză publică. Din acest motiv, episodul trebuie păstrat în biografie ca informație oficială românească, fără a-i adăuga detalii neverificate.
Cupa Mondială din 1987
România a participat, pe bază de invitație, la prima ediție a Cupei Mondiale, organizată în 1987 de Noua Zeelandă și Australia.
Participarea confirma reputația dobândită de echipă în deceniul anterior.„Stejarii” au debutat la 23 mai cu o victorie dramatică, 21–20 împotriva Zimbabwe, pe Eden Park din Auckland. Florică Murariu a fost titular pe postul de flanker. World Rugby – România–Zimbabwe
A doua sa apariție a venit la 2 iunie, împotriva Scoției, pe Carisbrook din Dunedin. România a pierdut cu 28–55, însă Murariu a înscris două eseuri, în minutele 40 și 80. Au fost singurele sale eseuri la o Cupă Mondială și au valorat împreună opt puncte, încercarea fiind cotată atunci la patru puncte. World Rugby – România–Scoția
Prin urmare, statisticile sale confirmate la turneul din 1987 sunt: două partide, două eseuri și opt puncte. Nu a evoluat în meciul cu Franța, fiind trecut între rezerve.
Cardiff, 10 decembrie 1988
Apogeul mandatului său de căpitan a venit la Cardiff.
Țara Galilor câștigase ediția din 1988 a Turneului celor Cinci Națiuni, la egalitate de puncte cu Franța. România venea pe Arms Park după o înfrângere cu 12–16 în fața Franței, la București. Puțini observatori britanici îi acordau șanse reale.
Florică Murariu și colegii săi au intrat însă pe teren pentru a câștiga, nu pentru a limita proporțiile scorului.
După 18 minute, România conducea cu 9–0.
Galezii au egalat la 9–9, dar Gelu Ignat a transformat alte două lovituri de pedeapsă. România s-a impus cu 15–9, iar Florică Murariu a ridicat victoria în calitate de căpitan.
A fost și rămâne singura victorie a României într-un meci test disputat pe terenul unei națiuni britanice. Egalul 13–13 cu Irlanda, obținut la Dublin în 1980, a fost disputat împotriva unei selecționate „Ireland XV” și nu a avut statut de test pentru irlandezi.
Distincția este importantă: triumful din 1988 nu a fost împotriva unei selecționate secundare, ci împotriva reprezentativei oficiale a Țării Galilor.
În fotografia acelei zile, Murariu nu este doar un jucător dintr-o formulă de start. Este căpitanul unei Românii care reușise ceea ce în 1979 îi fusese refuzat la limită: victoria pe Arms Park.
Ultimul turneu și întoarcerea acasă
La 9 decembrie 1989, cu numai două săptămâni înaintea morții sale, Florică Murariu a făcut parte din lotul României prezent la Murrayfield, unde Scoția s-a impus cu 32–0. În timpul deplasării, Cristian Răducanu a părăsit cantonamentul și a cerut azil politic în Marea Britanie. Murariu s-a întors acasă împreună cu ceilalți jucători.
Episodul este documentat de presa britanică și de mărturia ulterioară a lui Răducanu. The Rugby Journal
România în care s-a întors era foarte aproape de explozie. Revolta începută la Timișoara avea să se transforme în Revoluția din decembrie 1989. În București, zvonurile despre „teroriști”, ordinele contradictorii și lipsa unei coordonări militare clare au produs victime chiar și după fuga lui Nicolae Ceaușescu.
Moartea care nu trebuie transformată într-o certitudine inventată
Florică Murariu a murit la 24 decembrie 1989, la vârsta de 34 de ani, după ce a fost împușcat la un filtru militar din zona Parcului Moghioroș, actualul Parc Drumul Taberei.
Acesta este nucleul factual comun al relatărilor FRR, CSA Steaua și presei retrospective. Rugby.ro, FRR
Detaliile diferă însă.O variantă spune că, oprit pentru legitimare, Murariu a dus mâna spre buzunarul interior al hainei, iar un militar a crezut că scoate o armă și a tras. Familia a susținut o altă versiune: că fusese chemat la unitate și executat. Alte materiale afirmă doar că se îndrepta spre Clubul Steaua sau că se afla la datorie.
Niciuna dintre aceste variante nu trebuie prezentată drept adevăr judiciar definitiv.
Chiar sursele comemorative recente admit că împrejurările nu au fost elucidate complet.
Formula responsabilă este, așadar, aceasta: Florică Murariu a fost împușcat mortal la un filtru militar, în București, în haosul Revoluției; circumstanțele exacte au rămas controversate.
În aceleași zile au murit alți cinci oameni ai rugby-ului: Răducu Durbac, Petre Astafei, Florin Butirii, Bogdan Stan și Cristian Toporan.
Rugby-ul românesc nu a pierdut doar sportivi, ci o parte din continuitatea sa umană.
Memoria unui căpitan
În Complexul Sportiv Steaua există un monument dedicat lui Florică Murariu și lui Răducu Durbac. Din 1990, clubul, Federația, foștii internaționali și familiile lor se reunesc pentru comemorare. În comuna Mitoc, o școală și o stradă îi poartă numele, iar în casa părintească a fost amenajat un spațiu muzeal, potrivit documentării publicate de Rugby.ro.
Numele a continuat și în familie. Nepotul său, Robert Murariu, a jucat tot în linia a treia și a fost selecționat în loturile de juniori ale României. Într-un interviu acordat FRR, acesta vorbea despre greutatea de a purta un nume care provoacă imediat comparații. Este poate cea mai firească formă de continuitate: nu obligația de a copia o legendă, ci dorința de a-i onora numele prin propria muncă. FRR – Robert Murariu
Eddie Butler l-a descris drept „one of the finest forwards of his generation” — „unul dintre cei mai valoroși înaintași ai generației sale”. Eddie Butler, The Observer, 15 aprilie 2001
Aprecierea contează fiindcă vine din exteriorul rugby-ului românesc. Florică Murariu nu este mare doar pentru că memoria noastră are nevoie de eroi. Este mare pentru că a fost titular și căpitan într-o echipă care a învins Franța, Țara Galilor și Scoția, a câștigat Europa FIRA și a obligat presa britanică să discute despre admiterea României în elita continentală.
Mai mult decât o biografie tragică
Există riscul ca moartea sa să acopere viața sportivă. Florică Murariu nu trebuie redus la imaginea eroului ucis în decembrie 1989.
Înaintea tragediei au existat cincisprezece ani de rugby la cel mai înalt nivel: zece titluri naționale, trei trofee europene FIRA, prima Cupă Mondială, două eseuri împotriva Scoției și căpitănia victoriei de la Cardiff. Au existat sute de antrenamente, deplasări grele și meciuri jucate într-o epocă în care România nu cerea respectul marilor națiuni, ci îl câștiga pe teren.
Florică Murariu a fost una dintre explicațiile acelei forțe. Un flanker care închidea spațiile, recupera baloane și ținea echipa împreună.
Un stelist care putea fi prieten cu dinamovistul Mircea Paraschiv. Un ofițer și un sportiv care s-a întors acasă atunci când țara sa intra în cea mai tulbure perioadă a istoriei recente.
Pentru Rugby Mania, memoria lui nu este doar un exercițiu de nostalgie. Este o obligație de rigoare și continuitate.
Atunci când vorbim despre generația de aur a rugbyului românesc, Florică Murariu nu trebuie așezat la marginea fotografiei.
El a fost în centrul ei. Cu numărul 6 pe spate și cu România în urma sa.
Bibliografie selectivă; Surse oficiale și instituționale; Federația Română de Rugby – comemorarea lui Florică Murariu și Răducu Durbac
CSA Steaua – comemorarea celor doi mari rugbiști
FRR – România–Franța 15–0, 23 noiembrie 1980
FRR – Țara Galilor–România 9–15, 10 decembrie 1988
World Rugby – România–Zimbabwe, Cupa Mondială 1987
România–Scoția, Cupa Mondială 1987
AIR – XV-le de aur al rugby-ului românesc: Marian Burlacu, Constantin Zamfir, Marius Raczek și Mihai Cojocaru, 100 de ani de rugby în România.
Presă și arhive publice: Eddie Butler, „A Dead Man and a Dying Game”, The Observer, 15 aprilie 2001
Rugby.ro – documentarea circumstanțelor morții și a palmaresuluiThe Rugby Journal – România, Murrayfield și Revoluția din 1989
Foto credit: Wikipedia