Două meciuri. Două eșecuri dureroase. 40-16 cu Chile. 70-8 cu Uruguay. Niciun suporter adevărat nu are nevoie de cifre pentru a înțelege realitatea. Cine a privit acele meciuri cu ochii larg deschiși a simțit același lucru: nu a fost doar o înfrângere sportivă, ci o cădere în gol a unei echipe care, cândva, impunea respect în lume.
Și totuși, printre placaje ratate, penalități pierdute și tăceri apăsătoare, există ceva care nu se lasă doborât: speranța. Slabă, dar încă vie. Încăpățânată. Speranța că rugby-ul românesc mai poate renaște. Dar pentru asta, trebuie să vrem cu toții. Să facem ceva. Să nu mai așteptăm salvarea din altă parte.
Un meci cât o răscruce
Partida cu Argentina XV, programată pe 18 iulie, nu este despre clasamente. Nu este nici măcar despre turneu. Este despre ce vrem să fim de acum înainte. Despre cum alegem să răspundem atunci când suntem la pământ.
Lotul e afectat. Alexandru Bucur este out, cu o fractură la antebrațul stâng. Alexandru Harasim, suspendat. Tudor Boldor, accidentat și în recuperare contra cronometru. În alte vremuri, astfel de absențe ar fi fost completate dintr-o rezervă solidă. Astăzi, fiecare absență doare, pentru că resursa umană în rugby-ul românesc s-a subțiat periculos.
Dar chiar și așa, în această echipă mai există băieți care luptă. Care se aruncă în grămadă nu pentru glorie, ci pentru onoare. Care joacă nu pentru contracte grase, ci pentru stejarul de pe piept. Pentru acei jucători, pentru acei antrenori care se trezesc devreme și se întorc acasă târziu cu sacii de echipamente în spate, meciul cu Argentina XV e mai mult decât un joc. E o mărturie.
Vremuri grele, decizii esențiale
Nu e un secret că rugby-ul românesc trece printr-o perioadă dificilă. Cluburile de juniori se sting unul câte unul, terenurile sunt invadate de buruieni, echipamentele se împart de la un sezon la altul. Talentele pleacă, iar cei care rămân se luptă nu doar cu adversarii, ci cu lipsa de susținere, cu promisiuni nerespectate și cu indiferență.
Dar adevărul e simplu și crud: dacă nu investim ACUM, riscăm să pierdem definitiv ceea ce a mai rămas.
Reconstrucția nu trebuie să fie un cuvânt rostit în ședințe, ci o acțiune concretă:
infrastructură reală pentru copii și juniori,
sprijin financiar consistent pentru cluburi,
campanii de promovare în școli,
susținerea antrenorilor care formează caractere, nu doar jucători.
Speranța care nu vrea să cedeze
Cu toate acestea, încă mai sunt semne că rugby-ul românesc nu a murit. Eseul lui Toni Maftei cu Chile. Determinarea lui Cojocariu cu Uruguay. Bucuria sinceră a unui copil care cere un autograf de la un Stejar, indiferent de scor. Toate acestea arată că mai există ceva de salvat. Că în adâncuri, flacăra nu s-a stins complet.
Dar flacăra nu va deveni foc fără ajutor. Fără susținere. Fără oameni care să creadă în ea și să sufle în ea, zi de zi.
Un apel la suporteri. Un apel la toți.
Dacă ești suporter, nu renunța. Fii acolo. Strigă. Scrie. Distribuie. Arată că-ți pasă. Rugby-ul românesc are nevoie de tine mai mult ca oricând.
Dacă ești oficial, nu mai amâna. Fiecare an pierdut înseamnă o generație de jucători care nu va mai veni.
Dacă ești parte din acest sport, nu te opri. Continuă să lupți. Pentru că atunci când va veni din nou ziua victoriei, ea va purta și numele tău.
Nu există viitor fără acțiune
Meciul cu Argentina XV poate părea doar o altă înfruntare dintr-un turneu nereușit. Dar poate fi mai mult. Poate fi începutul unei întoarceri. Sau, dimpotrivă, un nou pas către marginea prăpastiei.
Decizia nu e doar a jucătorilor. E a noastră, a tuturor celor care iubim acest sport.
Rugby-ul românesc nu are voie să dispară. Dar dacă vrem să-l vedem strălucind din nou, trebuie să-l susținem acum.
Nu doar cu aplauze. Cu fapte.
Pentru că viitorul nu se întâmplă. Se construiește.
Foto credit: https://www.romania-actualitati.ro
Un editorial de Honor Et Patria/ Eduard Popiea