Pe Estadio Charrúa din Montevideo, soarele ardea implacabil, dar în tribune, cei câțiva suporteri români își simțeau inima înghețată. România tocmai era învinsă categoric de Uruguay, 70-8, în al doilea meci din Turneul de Vară din America de Sud. Cu doar câteva zile înainte, Stejarii cedaseră și în fața Chile-ului, 40-16. Două meciuri, două înfrângeri grele. Două semnale de alarmă.
Când arbitrul a fluierat finalul, pe gazon se citea contrastul izbitor: Los Teros jubilați, țopăind cu trofeul Cupa 90 în brațe, în timp ce românii, cu privirea pierdută, își căutau șorturile murdare și protecțiile risipite pe iarbă. În acel moment, deasupra fiecărui Stejar părea să planeze aceeași întrebare: unde merge rugby-ul românesc?
O istorie de glorie, o prezentă dureroasă
România nu este străină de gloria ovalului. Cândva, Stejarii țineau piept cu demnitate marilor puteri. Numai că astăzi, acele vremuri par cronici prăfuite.
„Am simțit că ne lipsește consistența, agresivitatea pozitivă, organizarea în momentele cheie. Și mai ales ne lipsește banca de rezerve, ne lipsesc oamenii.” — recunoaște unul dintre foștii internaționali prezenți la meci, strângându-și fiul de mână.
Este adevărat, de la tribuna presei se vede clar: România are jucători talentați, dar izolați. Au momente de sclipire — eseul lui Toni Maftei cu Chile sau recuperarea lui Cojocariu cu Uruguay au stârnit aplauze sincere. Dar aceste momente sunt rare, rătăcite printre erori de apărare, penalități ratate, eliminări care costă scump.
Meciurile care spun totul
Scorurile vorbesc de la sine. În fața Chile-ului, o echipă care în urmă cu câțiva ani abia se visa la Cupa Mondială, Stejarii au cedat inițiativa din primele minute. Eseuri ușoare, placaje ratate, penalități transformate cu precizie de gazde. România a avut o brumă de reacție — dar prea puțin, prea târziu.
Cu Uruguay, povestea a fost și mai dureroasă. 70 de puncte primite nu mai sunt doar o înfrângere, ci un diagnostic. Fisurile din sistem sunt vizibile: pregătire fizică inconsistentă, lipsa băncii de rezerve competitive, jucători care se accidentează ușor sau care încasează cartonașe costisitoare.
Un tineret pe umeri fragili
Unii vor spune că nu e totul pierdut: există tineri care îndrăznesc, care debutează cu eseuri, care vor să schimbe lucrurile. Dar cine îi crește, cine îi susține?
„La noi, rugby-ul de club trăiește pe avarii. Nu avem destule echipe de juniori, infrastructura e în paragină, iar băieții buni pleacă în Franța sau Anglia, acolo unde se joacă rugby adevărat. Cine rămâne?” — mărturisește un antrenor din Divizia Națională, venit să-și încurajeze doi jucători selecționați.
Pe teren, lucrurile devin evidente: oboseala se citește pe fețele Stejarilor din minutul 50. Fără forță pe înaintare, fără sprijin pe margini, fără flancuri care să spargă defensiva adversă. Greșelile se repetă, eseu după eseu.
Soluții? Sau doar speranțe?
Oficialii FRR vorbesc despre reconstrucție, despre atragerea de finanțări, despre centre regionale. Dar câte generații mai putem sacrifica până când reconstrucția devine realitate?
Pe Estadio Charrúa, câțiva băieți își făceau selfie-uri cu fanii uruguaieni, zâmbind strâns. Dincolo de umerii lor, tabela strălucea: 70-8. În acea lumină rece, viitorul rugby-ului românesc nu arăta deloc ca o promisiune.
Un semn de întrebare care trebuie luat în serios
Poate cel mai dureros este sentimentul de izolare: echipe ca Chile și Uruguay, care în urmă cu două decenii se uitau cu respect la Stejari, azi trec peste noi fără milă. Rugby-ul mondial evoluează, investește, atrage copii în academii bine dotate.
La noi, școlile de rugby se închid sau supraviețuiesc cu un teren brăzdat de bălării. Sponsorii mari nu se înghesuie. Iar juniorii talentați preferă să joace altceva.
Ultimul fluier și drumul înainte
La final, Stejarii au ieșit de pe teren tăcuți. Antrenorii au strâns planșele, fizioterapeuții au adunat bandajele. Tot ce rămâne este un rezultat greu de digerat și un semn de întrebare uriaș: mai putem spera la un rugby românesc respectat în lume?
Sub cerul Americii de Sud, răspunsul pare încă departe. Dar poate, tocmai această umilință trebuie să fie declicul. Altfel, semnul întrebării riscă să devină un punct final.
Un editorial de: Eduard Popiea