Când vorbim astăzi despre rugby, inevitabil numele lui Jonah Lomu răsună ca un ecou care traversează timpul și continentele. Născut pe 12 mai 1975 și stins mult prea devreme, la 18 noiembrie 2015, Lomu nu a fost doar un jucător de rugby. El a fost primul – și rămâne, în multe privințe, singurul – capabil să transforme acest sport într-un fenomen global, să-i dea chipul unei super-staruri recunoscute de oricine, chiar și de cei care nu știau regulile jocului. Ascensiunea lui, însoțită de triumfuri amețitoare și tragedii personale, a avut o amploare aproape shakespeariană, cu momente de glorie, dar și cu lupte interioare și suferințe ascunse.
Jonah Tali Lomu s-a născut în Pukekohe, în sudul Aucklandului, din părinți originari din insulele Haʻapai din Tonga. Copilăria i-a fost marcată de mediul dur al cartierelor din South Auckland, unde violența bandelor făcea parte din realitate. Mama sa a fost cea care i-a cultivat interesul pentru sport, trimițându-l la Wesley College în speranța unei vieți mai bune. Încă de mic, Lomu se evidenția printr-o maturitate fizică ieșită din comun: la 12 ani putea trece ușor drept un adolescent de 18. Rapid și puternic, și-a demonstrat calitățile în atletism, dar mai ales pe terenul de rugby, unde a debutat mai întâi ca lock și apoi ca flanker, intimidându-și adversarii de vârsta lui.
Debutul său în arena internațională a venit fulgerător. La doar 19 ani și 45 de zile, Jonah devenea cel mai tânăr All Black din istorie, intrând pe teren în 1994, pe aripa stângă, într-un meci contra Franței. A fost o apariție promițătoare, dar nu lipsită de stângăcii: lipsa de experiență și emoțiile l-au trădat în câteva momente, inclusiv în celebrul eseu francez cunoscut drept „eseul de la capătul lumii”, marcat pe Eden Park. Totuși, antrenorul Laurie Mains a continuat să creadă în el. Motivele erau evidente: la 196 cm și aproape 120 de kilograme, Lomu alerga suta de metri în mai puțin de 11 secunde. Într-o epocă în care aripile erau de obicei jucători supli și ușori, el reprezenta o anomalie, o armă cu potențial devastator.
Și așa s-a dovedit. Momentul care l-a transformat într-un nume rostit pe toate meridianele a venit în 1995, la Cupa Mondială din Africa de Sud. Încă din meciul cu Irlanda și-a făcut simțită prezența, dar semifinala cu Anglia a rămas în istorie. În acea după-amiază, Lomu a reușit patru eseuri, inclusiv cel devenit legendă: un sprint de 60 de metri, o accelerare care a spulberat doi apărători și a culminat cu imaginea sa trecând literalmente peste nefericitul fundaș Mike Catt. Comentatorul Keith Quinn aproape că și-a pierdut vocea strigând de bucurie, iar lumea întreagă a înțeles că în fața lor nu era doar un jucător de rugby, ci o forță a naturii.
Impactul acelui moment a fost colosal. Rupert Murdoch, magnatul media, a ordonat atunci subalternilor să „îl ia pe băiatul ăla” pentru un proiect televizat. În câteva luni s-a născut SANZAR, alianța dintre Africa de Sud, Noua Zeelandă și Australia, care a pus bazele competiției Tri Nations și ale Super 12, fundația rugby-ului profesionist. Într-un sens foarte concret, succesul lui Lomu a fost catalizatorul trecerii rugby-ului din epoca amatorismului în era modernă.
Anii ce au urmat au fost un amestec de triumf și tragedie. Pe teren, Jonah a rămas un colos. La Cupa Mondială din 1999, a marcat opt eseuri, adăugându-le celor șapte din 1995 și ajungând la un total de 15, record de turneu egalat abia mai târziu de Bryan Habana. În același timp, sănătatea lui începea să trădeze semne îngrijorătoare. Diagnosticul de sindrom nefrotic, o gravă afecțiune renală, a devenit public în 1996. Cu toate acestea, el a continuat să joace și să uimească. În 2000, în fața a 110.000 de spectatori pe Stadionul Olimpic din Sydney, a marcat un eseu decisiv în minutul 80 împotriva Wallabies, într-un meci rămas în istorie ca „meciul secolului”.
Dar boala îl urmărea. Până în 2003, avea nevoie de dializă de trei ori pe săptămână. În 2004 a suferit un transplant de rinichi care i-a permis să revină sporadic pe teren, însă niciodată la nivelul legendar din anii ’90. Cariera sa internațională se încheiase deja în 2002, la doar 27 de ani, după 63 de selecții și 37 de eseuri – cifre impresionante, care în 2015 încă îl mențineau pe locul șase în clasamentul all-time al All Blacks.
Pe lângă naționala Noii Zeelande, Lomu a jucat în Super 12 pentru Blues, Chiefs și Hurricanes, dar și în Europa, la Cardiff Blues și Marseille. Curios este că, din cauza problemelor medicale, a adunat mai multe teste internaționale (63) decât meciuri de Super Rugby (59). Un paradox pentru un sportiv care a ridicat publicul în picioare oriunde apărea.
În afara terenului, Jonah a devenit un simbol cultural, mai ales pentru comunitățile polineziene și pasifika. Era un star global, dar rămânea un om modest, generos, adesea plătind facturile prietenilor din copilărie și oferindu-și timpul fanilor pentru autografe și fotografii. A colaborat cu branduri uriașe – McDonald’s, adidas, Reebok, Heineken –, dar banii, după cum recunoștea, nu au fost niciodată prioritatea lui. A refuzat chiar o ofertă uriașă din partea Dallas Cowboys, alegând să rămână fidel rugby-ului și tricoului negru al All Blacks. „Vreau doar să joc cu prietenii mei, vreau să port tricoul ăsta cât mai mult timp”, mărturisea el.
Pentru gesturile sale, a fost recunoscut oficial: în 2003 a devenit Membru al Ordinului de Merit al Noii Zeelande, iar în 2007 a fost introdus în International Rugby Hall of Fame, titlu urmat în 2011 de includerea în Hall of Fame al World Rugby.
Dincolo de cifre și distincții, ceea ce l-a făcut unic a fost combinația improbabilă dintre forța brută și grația mișcărilor. Supranumit „trenul de marfă în balerini”, Jonah reușea să îmbine viteza amețitoare cu o putere de contact devastatoare și o abilitate de a evita placajele care părea aproape suprarealistă. Într-un sport definit de confruntare fizică, el a schimbat regulile jocului. Antrenori, adversari și foști colegi recunosc că prezența lui în teren obliga echipele să-și modifice strategiile defensive. Joel Stransky, fostul decar sud-african, spunea că simpla perspectivă de a-l avea în față era mai stresantă decât orice altă provocare. Brendan Venter, un specialist al apărării, mărturisea că a fost efectiv „călcat” de Lomu într-un placaj, rămânând cu amintirea amară a imposibilității de a-l opri.
Din păcate, povestea lui Jonah s-a încheiat brusc. Pe 18 noiembrie 2015, la doar 40 de ani, a murit la Auckland, în urma unui atac de cord legat de afecțiunea sa renală. Reacțiile au fost copleșitoare. Echipa Argentinei a intrat pe teren purtând tricoul cu numărul 11. Zeci de mii de oameni s-au adunat pe Eden Park la memorial. Regina Elisabeta a II-a și Parlamentul Noii Zeelande au transmis condoleanțe, iar copii din școala lui natală au făcut haka în onoarea lui.
Moștenirea sa depășește cu mult terenul de rugby. A inspirat generații de sportivi – de la Julian Savea la Billy Vunipola – și a dat un sentiment de mândrie întregii comunități tongane și pacifice. „Nu știm nimic despre rugby, dar știm cine e Jonah Lomu”, spuneau oameni din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Asta l-a transformat într-un ambasador al sportului, într-un star global comparabil cu Muhammad Ali, Don Bradman sau Tiger Woods.
Astăzi, când rugby-ul caută mereu următorul superstar, figura lui Lomu rămâne de neegalat. Și poate cel mai prețios lucru pe care l-a lăsat în urmă nu a fost haosul pe care îl crea în teren, ci felul în care îi trata pe oameni în afara lui. Era temut de adversari, dar iubit de toți ceilalți. A fost, în același timp, un colos pe teren și un om simplu, cu o inimă uriașă.
Jonah Lomu nu a câștigat niciodată Cupa Mondială, dar a câștigat ceva mai rar: a câștigat lumea întreagă.
Fotografie preluată de pe site-ul www.roxboroghreport.com
By Honor Et Patria/ Eduard Popiea