A marcat toate punctele victoriei cu Franța din 1968, a cucerit Europa alături de Grivița și apoi a schimbat selecția, antrenamentul și gândirea tactică a Stejarilor. „Jiri” Irimescu a fost veriga dintre prima mare generație românească și echipa care, în anii ’80, a ajuns la porțile elitei mondiale.
La 2 decembrie 1968, L’Équipe nu a avut nevoie de metafore. Prima pagină a ziarului francez a rezumat meciul de la București prin cinci cuvinte și două cifre:
„Bucarest: Irimescu 15 – France 14.”
Valeriu Irimescu înscrisese toate punctele României: patru lovituri de pedeapsă și un dropgol. Era apogeul carierei unui jucător precis, sobru și metodic, care transformase lovitura la but într-un exercițiu de stăpânire a presiunii.
Dar influența sa cea mai profundă avea să înceapă după ce nu a mai intrat pe teren.
Ca antrenor, Irimescu a încurajat jucătorii să gândească, a diversificat criteriile de selecție, a legat pregătirea fizică de inteligența tactică și a construit, împreună cu alți mari tehnicieni, naționala care a învins Franța, Țara Galilor și Scoția.
De aceea, „Profesorul” nu aparține unei singure generații. A fost, în același timp, produsul școlii Grivița și omul care a dus acea școală într-o epocă nouă.
Copilul Griviței
Valeriu Irimescu s-a născut la București, la 3 noiembrie 1940. Tatăl său, Vladimir Irimescu, era inginer legat de mediul Griviței și pasionat de rugby. La îndemnul lui, copilul a început să joace la zece ani, la Locomotiva–Grivița Roșie, sub îndrumarea lui Tudor Georgescu, cunoscut în lumea rugby-ului drept „Ahoe”.
La seniori a lucrat cu Gheorghe Pârcălăbescu și Viorel Morariu. În jurul său creștea una dintre cele mai puternice echipe de club din Europa continentală: Grivița lui Radu Demian, Mircea Rusu, Mihai Wusek, Constantin Stănescu și Gheorghe Dragomirescu-Rahtopol.
Irimescu a evoluat pe linia de treisferturi și ca fundaș. Nu impresiona prin gesturi teatrale. Era rapid, anticipa bine, placa sigur și putea controla distanța prin jocul la picior. A absolvit Institutul de Educație Fizică și Sport, pregătire care avea să-i ofere ulterior baza metodică pentru activitatea de antrenor.
În amintirea lui Mircea Rusu, diferența dintre Irimescu și prietenul său Mihai Wusek era limpede: „Irimescu era ca un metronom.” — mărturie consemnată de Chris Thau pentru AIRR.
Metronomul nu improvizează ritmul. Îl fixează.
Debutul într-o zi istorică
Irimescu a debutat în prima reprezentativă la numai 19 ani, pe 5 iunie 1960, în centrul liniei de treisferturi, alături de Mihai Wusek.
Adversara era Franța.
În fața unui stadion „23 August” arhiplin, România s-a impus cu 11–5, obținând prima victorie din istorie împotriva francezilor.
România a câștigat prin apărare, organizarea înaintării și capacitatea de a transforma puținele oportunități în puncte. Pentru Irimescu, meciul a fost mai mult decât un debut precoce. A reprezentat intrarea directă într-o generație care demonstrase că Franța putea fi nu doar înfruntată, ci și învinsă.
Grivița cucerește Europa
La 14 iunie 1964, Grivița Roșie a întâlnit-o la București pe Stade Montois, campioana Franței, în finala Cupei Campionilor Europeni.
Competiția aparținea sistemului continental al epocii și nu trebuie confundată cu actuala Champions Cup. Cluburile britanice nu participau, dar prezența campioanei Franței îi conferea o valoare sportivă importantă.
Grivița a condus cu 10–0. Irimescu, titular la fundaș, a transformat cele două eseuri românești. În minutul 59, André Boniface a fost eliminat după un incident cu pilierul Gheorghe Grigoriu. Cum internaționalul francez a refuzat să părăsească terenul, arbitrul a oprit meciul, iar rezultatul de 10–0 a fost omologat în favoarea Griviței.
Irimescu devenea campion european de club. Mai important, participa la demonstrația că o echipă românească putea depăși, într-o finală continentală, una dintre marile formații franceze.
„Irimescu 15 – Franța 14”
La 1 decembrie 1968, România și Franța s-au întâlnit din nou la București.
Francezii erau antrenați de Jean Prat. România îi avea în teren pe Radu Demian, Mihai Wusek, Gheorghe Dragomirescu, Petre Florescu, Constantin Dinu și Paul Ciobănel. Irimescu evolua la centru și preluase responsabilitatea principală a loviturilor la but.
A înscris patru penalități și un dropgol. Toate cele 15 puncte ale României.
Când Franța a trecut în avantaj cu 14–12, Irimescu a mai primit o șansă. A transformat ultima lovitură de pedeapsă fără ca presiunea să-i schimbe rutina. România a câștigat cu 15–14.
Victoria a avut și o miză mai largă. România a încheiat neînvinsă ediția 1968–1969 a Cupei Națiunilor FIRA și a obținut primul său titlu european postbelic.
A fost partida prin care Irimescu a intrat definitiv în memoria publică. Nu doar pentru cele 15 puncte, ci pentru felul în care le-a înscris: fără grabă, fără spectacol inutil, repetând sub presiune ceea ce exersase de mii de ori.
Cifrele care nu se potrivesc
Biografia lui Irimescu arată cât de dificilă este reconstituirea statistică a rugby-ului românesc din perioada amatorismului.
FRR și fișele tradiționale AIRR îi atribuie 30 de apariții internaționale A între 1960 și 1970. Cercetarea ulterioară realizată de Chris Thau identifică însă 32 de meciuri, ultimul fiind testul pierdut cu 12–31 împotriva Franței, la Béziers, la 11 decembrie 1971. Partida și data sunt confirmate de FFR.
Sursele nu publică metodologia completă prin care primele evidențe au ajuns la 30, iar cercetarea recentă la 32. Prin urmare, nu este corect ca diferența să fie ascunsă sau uniformizată artificial.
Există o neconcordanță și în palmaresul de club:
FRR, AIRR și chiar Irimescu, într-o declarație din 2012, vorbesc despre opt titluri naționale cu Grivița. „Acești 16 ani au însemnat opt titluri”, spunea el la aniversarea clubului — Digi Sport.
Documentarea Rugby.ro asociată volumului biografic din 2026 enumeră șase titluri: 1959, 1960, 1962, 1966, 1967 și 1970 — Rugby.ro.
Până la consultarea registrelor originale de legitimări și a clasamentelor fiecărui sezon, ambele variante trebuie păstrate explicit. Certitudinile sunt Cupa Campionilor Europeni din 1964 și titlul FIRA obținut cu România în ediția 1968–1969.
Franța ca școală
În 1970, Irimescu a primit permisiunea de a pleca în Franța. A evoluat la Paris Université Club și apoi la Sporting Club Angoulême.
Alegerea PUC nu a fost întâmplătoare. Irimescu dorea să studieze concepțiile pedagogului René Deleplace, unul dintre teoreticienii care analizau rugby-ul ca sistem de mișcare, cooperare și decizie, nu numai ca succesiune de scheme rigide.
A jucat și pentru selecționata Parisului împotriva selecționatei Londrei. Acea partidă a fost un meci reprezentativ între orașe, nu un meci-test al României și nu trebuie inclusă în bilanțul său internațional.
Experiența franceză i-a confirmat că pregătirea putea fi structurată altfel: jucătorul trebuia să înțeleagă principiul unei faze, nu doar să memoreze traseul stabilit de antrenor.
La sfârșitul anului 1972, Irimescu s-a întors în România. Avea 32 de ani și o idee clară despre ce voia să schimbe.
Antrenorul care le-a cerut jucătorilor să gândească
În 1973 a preluat conducerea naționalei. Prima partidă consemnată de AIRR în calitate de antrenor principal a fost victoria cu 33–9 împotriva Germaniei de Vest, la Heidelberg, pe 27 octombrie. Două săptămâni mai târziu, România a pierdut cu numai 6–7 în fața Franței, la Valence; scorul este confirmat de FFR.
Schimbarea nu s-a redus la rezultate.
Irimescu a introdus evaluări fizice mai diverse, a lărgit selecția dincolo de câteva cluburi dominante și a căutat jucători capabili să combine forța, viteza, tehnica și decizia. Le explica principiile jocului și le permitea să pună întrebări ori să conteste o soluție tactică.
Pentru Gheorghe Dumitru, ruptura față de vechile metode putea fi rezumată simplu: „Boom! Totul s-a schimbat.” — mărturie publicată de AIRR.
Irimescu nu urmărea libertatea fără reguli. Dorea jucători capabili să ia decizia corectă în interiorul unui sistem comun.
Aceasta a fost adevărata sa revoluție.
1974: prima confirmare
La 13 octombrie 1974, România a învins Franța cu 15–10, la București.
Echipa era condusă de cuplul tehnic Valeriu Irimescu–Petre Cosmănescu. Este importantă această precizare: marile rezultate ale perioadei nu au fost opera unui singur om. Irimescu a lucrat, în diferite etape, alături de Cosmănescu și Theodor Rădulescu, iar școala românească fusese construită anterior și de Gheorghe Pârcălăbescu, Viorel Morariu, Mihai Naca, Dumitru „Titi” Ionescu și numeroși antrenori de club.
Meritul specific al lui Irimescu a fost acela de a cristaliza toate aceste tradiții într-o metodă coerentă și de a promova generația lui Mircea Paraschiv, Florică Murariu, Petrică Motrescu, Gheorghe Dumitru, Constantin Dinu, Mihai Bucos, Gheorghe Nica și Răducu Durbac.
Noua Zeelandă: turneu, nu serie de teste
Turneul României în Noua Zeelandă din 1975 a fost una dintre experiențele formative ale generației.
Echipa a disputat opt partide, cu un bilanț de patru victorii, o remiză și trei înfrângeri. Ultimul meci, la 30 august, s-a încheiat 10–10 cu New Zealand Juniors. Retrospectiva FRR confirmă rezultatele generale și egalul de la Wellington.
Niciunul dintre cele opt meciuri nu a avut statutul unui test împotriva primei reprezentative All Blacks. Partida cu New Zealand Juniors a fost un meci de turneu împotriva unei selecționate neozeelandeze, nu un România–Noua Zeelandă la nivel de echipe naționale principale.
Din rațiuni bugetare, acordul cu federația-gazdă acoperea un singur antrenor. Documentarea AIRR arată că Irimescu a figurat formal între jucători, deși lua deciziile tehnice. Când România a rămas fără înlocuitori, a intrat aproximativ 20 de minute în victoria cu 21–6 împotriva selecționatei Marlborough. A fost un meci de turneu și nu trebuie adăugat la bilanțul său de meciuri-test.
Turneul a avut o valoare mai mare decât suma rezultatelor. Jucătorii au întâlnit o cultură în care tehnica individuală, continuitatea și susținerea purtătorului de balon erau dezvoltate până la reflex. La întoarcere, aceste lecții au intrat în programul naționalei.
Patru titluri FIRA
În perioada în care Irimescu a avut un rol central în conducerea tehnică, România a câștigat patru ediții ale competiției continentale:
1974–1975;
1976–1977;
1980–1981;
1982–1983.
Palmaresul este publicat de Federația Română de Rugby. În meciurile decisive contra Franței, colectivele tehnice au fost Irimescu–Cosmănescu pentru primele trei succese și Irimescu–Rădulescu pentru ediția 1982–1983.
Victoriile emblematice au fost:
România–Franța 15–10, 13 octombrie 1974 — FFR;
România–Franța 15–12, 14 noiembrie 1976 — FFR;
România–Franța 15–0, 23 noiembrie 1980 — FFR;
România–Franța 13–9, 31 octombrie 1982 — FFR.
Toate cele patru au fost meciuri-test România–Franța. Ele nu trebuie confundate cu partidele împotriva unor selecționate regionale sau de club.
De la selecționate XV la All Blacks
Ascensiunea României a avut loc într-o epocă în care marile uniuni britanice acordau selectiv statutul de test adversarilor din afara cercului tradițional.
La 6 octombrie 1979, România a pierdut cu 12–13 la Cardiff în fața unei echipe galeze complete ca valoare, dar desemnate oficial Wales XV. Galezii nu au acordat selecții internaționale pentru partidă. Rezultatul a fost enorm, statutul a rămas însă neoficial.
La 18 octombrie 1980, România a remizat 13–13 la Dublin cu Ireland XV. Chiar IRFU precizează că întâlnirea nu face parte dintre testele recunoscute de ambele federații.
În 1981, Scoția a devenit prima mare uniune britanică ce a acordat statut integral de test unui meci cu România. Câteva săptămâni mai târziu, la 24 octombrie, All Blacks au câștigat la București cu 14–6. De această dată a fost un test oficial, confirmat de arhiva New Zealand Rugby și de FRR.
Diferența dintre aceste partide este esențială. Rezultatele cu Wales XV și Ireland XV au demonstrat valoarea României, dar numai testele recunoscute de ambele federații au produs selecții oficiale pentru jucătorii ambelor echipe.
România la masa celor mari
Apogeul a continuat după testul cu All Blacks.
La 12 noiembrie 1983, România pregătită de tandemul Irimescu–Rădulescu a învins Țara Galilor cu 24–6, la București. Un an mai târziu, Stejarii au depășit Scoția cu 28–22, la puțin timp după ce scoțienii câștigaseră Marele Șlem.
România nu câștiga numai prin forța grămezii. Avea o margine competitivă, un mijlocaș la grămadă excepțional în Mircea Paraschiv, treisferturi capabile să păstreze continuitatea și o apărare organizată.
Aceasta era diferența dintre o echipă puternică și o școală completă de rugby.
Meritul unui sistem, nu mitul unui singur om
Există tentația de a explica epoca printr-un singur antrenor. Ar fi nedrept atât față de colaboratorii lui Irimescu, cât și față de jucători.
Petre Cosmănescu și Theodor Rădulescu au avut roluri tehnice majore. Viorel Morariu a construit relațiile internaționale și cultura tactică a generației precedente. Mihai Naca a format la Constanța jucători pentru care jocul la mână era o opțiune firească. Cluburile Steaua, Dinamo, Grivița, Farul, Baia Mare, Petroșani, Bârlad și Universitatea Timișoara furnizau o bază de selecție neobișnuit de puternică.
Sistemul sportiv de stat oferea resurse, timp de pregătire și o competiție internă consistentă, dar funcționa într-un regim politic restrictiv, care controla deplasările și carierele externe ale sportivilor.
Irimescu a avut însă capacitatea rară de a uni aceste componente. A recunoscut talentul, a creat un limbaj comun și le-a oferit jucătorilor responsabilitatea de a interpreta jocul.
Nu a inventat singur rugbyul românesc. L-a făcut mai conștient de propriile sale posibilități.
Despărțirea de națională
În 1986, după un sezon marcat de rezultate slabe, Irimescu a renunțat la conducerea efectivă a primei reprezentative. Nu trebuie confundat sfârșitul mandatului de selecționer cu activitatea sa federală, care a continuat până în 1991.
Între 1986 și 1988 a pregătit Politehnica Iași alături de Clement Nemesniciuc, conform documentării Rugby.ro.
Ca antrenor federal a rămas implicat în structurile tehnice care au pregătit calificarea României la Cupa Mondială din 1991. Tot în perioada sa administrativă, Stejarii au obținut, la 24 mai 1990, unica victorie în deplasare împotriva Franței: 12–6 la Auch. Irimescu nu era atunci antrenorul principal și nu trebuie creditat individual cu rezultatul, dar făcea parte din conducerea tehnică federală. Arhiva oficială FFR.
În 1991 a revenit în Franța, unde a lucrat la AS Eymet, Toulouse AC și US Métro.
Oficialul european
Între 1974 și 1991, Irimescu a ocupat funcția de vicepreședinte al FIRA și a activat în comisia tehnică a organizației. Ulterior a fost membru al Comisiei Tehnice FRR, al Clubului Seniorilor și președinte de onoare al Asociației Internaționalilor de Rugby.
Funcțiile sunt consemnate atât în fișa AIRR, cât și în profilul FRR.
Această continuitate spune ceva esențial despre el. Nu s-a retras într-o legendă personală. A rămas preocupat de metodă, selecție, pregătirea antrenorilor și locul României în rugbyul european.
Ultimul capitol
Valeriu Irimescu a murit la 10 martie 2026, la vârsta de 85 de ani. Data este confirmată de Federația Română de Rugby și de Agerpres.
La 7 aprilie 2026, la Muzeul Sportului, a fost lansat volumul lui Chris Thau, “Misterul Irimescu rămâne nedezlegat”, în prezența familiei, a conducerii FRR și COSR și a numeroși foști internaționali. Relatarea oficială a lansării.
Titlul este potrivit. Irimescu nu a fost un om al confesiunilor spectaculoase. Era rezervat, exigent și greu de redus la o formulă. A lăsat în schimb ceva mai durabil decât o autobiografie comodă: amintirea jucătorilor care au descoperit lângă el că rugbyul poate fi analizat, discutat și înțeles.
Moștenirea „Profesorului”
Ca jucător, Valeriu Irimescu a aparținut echipei care a învins pentru prima dată Franța. A cucerit Europa cu Grivița și a semnat de unul singur tabela victoriei din 1968.
Ca antrenor, a contribuit la patru titluri FIRA și la transformarea României într-o adversară legitimă pentru marile națiuni. A pregătit generația care a învins Franța, Țara Galilor și Scoția și care a obligat All Blacks să lupte până la final la București.
Dar moștenirea sa nu stă numai în rezultate.
Irimescu a înțeles că un jucător căruia îi ceri doar să execute va depinde întotdeauna de vocea de pe margine. Un jucător învățat să observe, să comunice și să decidă poate schimba meciul din interior.
Așa a trecut „Jiri” de la execuția perfectă la construcția unei echipe. De la omul care fixa scorul, la profesorul care le-a arătat altora cum să înțeleagă jocul.
În 1968, ziarul francez a scris: „Irimescu 15 – Franța 14”.
Istoria completă poate fi rezumată altfel:
Valeriu Irimescu nu a înscris doar puncte pentru România. A schimbat felul în care România juca, se pregătea și se gândea la propriul său loc în lume.
Bibliografie selectivă
Surse oficiale și instituționale
Federația Română de Rugby — Valeriu Irimescu, profil și necrolog
FRR — Cupa Campionilor Europeni câștigată de Grivița în 1964
FRR — istoria Turneului FIRA și a Cupei Europene
FRR — primul turneu al României în Noua Zeelandă
AIRR — fișa lui Valeriu Irimescu
AIRR/Chris Thau — Irimescu jucătorul
AIRR/Chris Thau — Irimescu antrenorul, 1973–1975
New Zealand Rugby — istoricul testelor cu România
IRFU — statutul partidei Ireland XV–România din 1980
Arhive internaționale
FFR — România–Franța, 5 iunie 1960
FFR — România–Franța, 1 decembrie 1968
FFR — Franța–România, 11 decembrie 1971
The Guardian — contextul internațional al generației românești
Cărți și anuare
Chris Thau, Misterul Irimescu rămâne nedezlegat, Editura FEST, 2026.
Traian Moldoveanu, Rugby — istorie românească, povestită de un grivițean, vol. I, Editura Scripta, 2016.
Tiberiu Stama, Emanuel Fântâneanu și Mihai Niculescu, Inscripții pe un balon oval: 15-le de aur al rugbyului românesc, Editura Sport-Turism, 1976.
Dumitru Manoileanu, Rugby: Mică enciclopedie, Editura Sport-Turism, 1982.
Rothmans Rugby Union Yearbook, edițiile dedicate sezoanelor 1975–1976, 1980–1981 și 1984–1985.
Foto credit: RFi