Într-un sat modest din România, printre câmpuri și muncile grele ale agriculturii, un copil învăța încă de mic ce înseamnă responsabilitatea și perseverența. Savin Alexandru nu a avut o copilărie ușoară, dar a avut una autentică, în care munca se împletea cu bucuriile simple. Acolo, în acea lume rurală, a prins rădăcini mentalitatea care îl va defini mai târziu: să nu renunțe niciodată și să se ridice de fiecare dată, oricât de greu ar fi drumul.
Sportul a apărut pentru el ca o întâmplare. La început a încercat handbalul, dar nu s-a regăsit cu adevărat în acel joc. Îndrumat însă de profesorii Valentin Busuioc și Romeo Păun, a pășit pe terenul de rugby al Liceului cu Program Sportiv din Focșani. Două luni mai târziu, era deja convocat la echipa națională de tineret. Pentru un adolescent venit dintr-o familie modestă, acea chemare nu era doar o confirmare a talentului său, ci și un semn că visele pot deveni realitate.
Familia i-a fost mereu aproape, sprijinind fiecare pas. „Au fost momente grele și momente frumoase, dar tot timpul au fost acolo lângă mine”, spune Alexandru. Iar când îi privea pe jucătorii români care făceau istorie în Franța – Tincu, Țăruș, Tonita, Macovei, Surugiu – în inima lui apărea acel gând care l-a ghidat până astăzi: „Și eu vreau să ajung acolo.”
Drumul spre performanță l-a adus la Rapid București, o echipă cu o istorie aparte, aflată într-un proiect unic – bazat doar pe tineri jucători români. Acolo, Alexandru nu a găsit doar o echipă, ci o familie. Îi cunoștea deja pe mulți dintre colegi, iar adaptarea a fost naturală. Primul meci l-a jucat cu emoții, ascunzând presiunea sub un calm forțat. Dar fiecare placaj, fiecare fază, i-au confirmat că locul lui este acolo, pe teren, unde se scrie istorie.
Convocarea la echipa națională, în 2018, a fost momentul în care visul copilăriei s-a transformat în realitate. „A fost o bucurie greu de descris în cuvinte. Am muncit de mic pentru asta, să ajung să port tricoul României.” Printre cele mai vii amintiri rămân meciul cu Argentina, jucat acasă, și victoria spectaculoasă cu Portugalia, când România a revenit de la un deficit uriaș pentru a câștiga cu 37-27.
Înfrângerile, deși dureroase, au fost lecții. Cupa Mondială i-a arătat diferența uriașă dintre rugby-ul românesc și cel al marilor națiuni. „Am învățat că trebuie să schimb ceva la mine și să devin mai bun în tot ce fac.” Rugby-ul l-a învățat să se ridice, să fie parte dintr-o echipă, să se sacrifice pentru colegi și să își ducă valorile și în afara terenului.
În cariera lui, oamenii au jucat un rol crucial. Profesorul Busuioc a fost cel care i-a deschis drumul spre rugby, iar mai târziu, lucrând alături de Tincu, Lazăr sau Tonita, a acumulat experiențe care i-au schimbat perspectiva. Îl admiră pe Ellis Genge, pentru modul în care trăiește fiecare moment al jocului, dar cel mai puternic sfat l-a primit de la Ovidiu Tonita: „Copile, pune mâna și muncește, antrenează-te, că restul o să vină.”
Dincolo de teren, Alexandru e un om al familiei. Îi place să-și petreacă timpul alături de soție, de prieteni, la o masă bună sau la plimbări. „Soția mea îmi amintește mereu că trebuie să păstrez echilibrul între viața de sportiv și viața personală.” Deși privit din exterior ca o persoană dură și serioasă, Alexandru se descrie ca fiind sufletist, un om pentru care dreptatea și respectul contează enorm.
Astăzi, planurile lui de viitor merg în două direcții: să continue să crească în rugby și să se dedice educației. „Momentan mă axez pe educație și pe planul sportiv, dar cu siguranță voi rămâne legat de rugby, într-un fel sau altul.”
Povestea lui Savin Alexandru nu este doar despre placaje și eseuri. Este despre un copil care a muncit pe câmp, care a învățat ce înseamnă sacrificiul, și care a reușit să transforme un vis în realitate. Este despre un om format de rugby, dar și de viață. Un stejar care, indiferent de furtuni, știe să se ridice de fiecare dată.