Dacă privim retrospectiv ultimele săptămâni din rugbyul românesc, putem trage unele concluzii legate de ceea ce ne dorim, dar mai ales despre ceea ce ni se oferă, în realitate.
Trist este rezultatul Stejăreilor U18 în confruntarea cu Polonia. Este lesne de observat inconstanța în evoluția echipelor, condamnate parcă să-și dispute an de an aceleași semifinale. Practic, bătălia se dă doar pentru dreptul de a juca pe teren propriu meciul care propulsează două dintre cele patru echipe în finală.
Îngrijorătoare sunt însă indisciplina jucătorilor și greșelile repetate de regulament. Mai grav decât acestea este contestarea vehementă a deciziilor de arbitraj — un comportament total opus principiilor care guvernează jocul de rugby.
Actele grave de indisciplină par tratate superficial, cu pedepse aplicate formal, aproape mimat, ceea ce nu poate reprezenta un factor de descurajare pentru respectivele derapaje, mai ales la nivelul juniorilor.
Șocantă este indulgența cu care comisia de disciplină tratează cazuri de injurii repetate aduse oficialilor de joc, lăsate fără vreo etapă de suspendare. Mesajul transmis pare a fi: „Hai că se poate!”
În plus, programarea meciurilor — zilele și orele de disputare — contribuie la o asistență foarte scăzută, jocurile desfășurându-se într-un anonimat sumbru.
Aceste rânduri nu reprezintă o critică adresată cuiva anume. Nu cred că ne putem permite o astfel de atitudine. Este, mai degrabă, un semnal de alarmă, un apel ca toți cei responsabili și cei care iubesc rugbyul deopotrivă să înțeleagă că principiile acestui sport nu pot fi bagatelizate. Să nutrim speranța că, în perioada rămasă până la Cupa Mondială, aceste neajunsuri vor fi îndreptate.
Rugbyul trebuie să rămână un pansament pe rana sufletului nostru.
Hai România, hai Stejarii!
P.S. Îmbucurător este angajamentul jucătorilor din punct de vedere fizic, apărarea care se află într-un progres vizibil și momentele de joc prelungite, ce ne dau speranța că se poate!
Autor: Emil Pîrțoc
Foto credit: Emil Pîrțoc